Mesajul acesta nu poate fi interceptat; este transmis pe canalul aleator multiplu şi de aceea vă vorbesc direct în engleză. Răspunsul vostru s-ar putea să nu fie în aceeaşi siguranţă, prin urmare atenţie şi, dacă-i necesar, folosiţi-vă de cod. Vă voi contacta imediat după închiderea lucrărilor Adunării, Sfîrşitul mesajului. C. G. Terminat.
38. ADUNARE GENERALĂ
Conform manualelor de istorie, deşi nimeni nu credea inele la modul serios, existase o vreme cînd vechile Naţiuni Unite numărau 172 de membri. Uniunea Planetară avea numai şapte şi uneori, asta constituia un impediment. În ordinea distanţei faţă de Soare ei erau Mercur, Pămînt, Luna, Marte, Ganimede, Titan şi Triton.
Lista conţinea numeroase omisiuni şi neajunsuri pe care, probabil, viitorul avea să le îndrepte. Criticii nu conteneau să repete că Uniunea Planetară nu era cîtuşi de puţin a planetelor, ci mai mult a sateliţilor. Apoi, părea ridicol ca giganţii Jupiter, Saturn, Uranus şi Neptun să nu fie incluşi.
Nimeni însă nu trăia pe cei patru uriaşi gazoşi şi probabil că nici nu avea să trăiască vreodată. Acelaşi lucru se putea spune despre cealaltă absenţă importantă, Venus. Pînă şi cei mai entuziaşti ingineri planetari cădeau de acord că îmblînzirea lui Venus cerea secole; între timp, mercurienii stăteau cu ochii pe ea şi, fără îndoială, făceau planuri cu bătaie lungă.
Reprezentarea separată a Pămîntului şi a Lunii generase alte dispute; ceilalţi membri argumentau că în acest fel se concentra prea multă putere într-un singur colţ al Sistemului Solar. Totuşi pe Lună locuiau mai mulţi oameni decît pe oricare alt corp ceresc, cu excepţia Pămîntului ― şi în plus adăpostea reşedinţa Uniunii Planetare. Însă Terra şi Selena arareori coincideau în opinii, încît nu exista pericolul creării unui bloc de influenţă.
Marte reprezenta în acelaşi timp asteroizii, exceptînd grupul Icarian (tutelat de Mercur) şi puţinii cu periheliul dincolo de Saturn, revendicaţi de Titan. Într-o bună zi, asteroizii mari ca Pallas, Vesta, Juno şi Ceres aveau să fie îndeajuns de importanţi ca să aibă proprii lor ambasadori, iar atunci numărului membrilor UP avea să i se mai adauge o cifră.
Ganimede nu-l reprezenta numai pe Jupiter, o masă mai mare decît întreg restul Sistemului Solar pus laolaltă, ci şi pe cei circa cincizeci de sateliţi jovieni (dacă se includeau şi capturile temporare din centura asteroizilor ― juriştii încă mai deliberau aspectele problemei). În acelaşi mod, Titan îi desemna pe Saturn cu inelele şi cu cei peste treizeci de sateliţi însoţitori.
În cazul lui Titan, situaţia devenea şi mai complexă. Satelitul lui Neptun constituia cel mai depărtat corp al Sistemului Solar locuit în permanenţă. Drept rezultat, ambasadorul său avea o răspundere sporită. El vorbea în numele lui Uranus şi a celor opt sateliţi (nici unul încă locuit), al lui Neptun şi al celor trei sateliţi ai săi, al lui Pluto cu unicul său însoţitor şi al Persefonei singuratice. Dacă dincolo de Persefona orbitau şi alte planete, ele urmau să fie reprezentate tot de el… Şi de parcă toate acestea n-ar fi fost suficiente, Ambasadorul Beznei Cosmice, cum era cîteodată denumit, fusese auzit întrebînd direct: „Dar cometele?”. Părerea generală era că viitorul singur avea să rezolve problema respectivă.
Într-un sens larg, viitorul se afla deja acolo. După unele definiţii, Rama era o cometă, ele fiind singurele vizitatoare din spaţiul interstelar descriind orbite hiperbolice, chiar mai apropiate de Soare. Orice avocat ar fi dezvoltat un caz întreg din aşa ceva… iar reprezentantul Mercurului era unul dintre cei mai buni.
― Are cuvîntul Excelenţa Sa, ambasadorul Mercurului. Cum erau dispuşi delegaţii, în sens invers acelor de ceasornic şi în ordinea depărtării de Soare, mercurianul se găsea în extrema dreaptă a preşedintelui. Pînă în ultimul moment lucrase concentrat asupra calculatorului. Scoase ochelarii polarizaţi care nu permiteau nimănui altcuiva să citească mesajul de pe ecran, luă cîteva file cu notiţe şi se ridică în picioare.
― Domnule preşedinte şi stimaţi colegi, doresc să încep printr-un succint rezumat ai situaţiei cu care sîntem confruntaţi.
Poate că la alţi vorbitori, expresia „un succint rezumat” ar fi trezit suspine în rîndul delegaţilor; se ştia însă că mercurienii nu se jucau cu vorbele.
― Gigantica navă spaţială, sau asteroidul artificial botezat Rama, a fost detectat cu peste un an în urmă în regiunea de dincolo de Jupiter. Iniţial s-a crezut că este un corp ceresc natural, deplasîndu-se pe o orbită hiperbolică în jurul soarelui, ca să revină după aceea în spaţiu.
Cînd i s-a descoperit adevărata natură, s-a ordonat Navei de cercetare solară Endeavour să execute joncţiunea. Sînt convins că-i vom felicita împreună pe comandantul Norton şi pe echipajul său pentru modul eficient în care au îndeplinit această misiune.
La început, s-a considerat că Rama este mort, îngheţat de atîtea sute de mii de ani, încît nu exista posibilitatea unei redeşteptări la viaţă. Din punct de vedere biologic, acest lucru poate fi încă adevărat. Cam toţi cei care au studiat problema par a fi de acord că nici un organism viu, indiferent de complexitate, nu poate supravieţui unei conservări mai lungi de cîteva secole. Chiar la zero absolut, efectele cuantice reziduale şterg prea multe informaţii celulare ca reînvierea să fie posibilă. Se părea deci că Rama, deşi prezenta o imensă importanţă arheologică, nu va crea probleme astropolitice majore.
În prezent este evident că asta a constituit o atitudine extrem de naivă, deşi de la bun început au fost unii ce au arătat că Rama se îndrepta cu prea mare precizie spre Soare ca să fie vorba de o simplă întîmplare.
S-ar fi putut susţine, ceea ce s-a şi întîmplat, că Rama reprezintă un experiment eşuat. A atins obiectivul propus, dar raţiunea care i-a determinat construcţia nu a supravieţuit. Şi această opinie pare în prezent simplistă, deoarece subestimează clar entităţile cu care avem, de-a face.
Ceea ce am omis să luăm în consideraţie a fost posibilitatea supravieţuirii non-biologice. Dacă acceptăm teoria foarte plauzibilă a doctorului Perera, care oferă răspuns tuturor întrebărilor, creaturile observate în interiorul lui Rama nu s-au mişcat pînă cu puţin timp în urmă. Codurile personale le erau stocate într-o bancă centrală de informaţii; la momentul oportun, ele au fost construite din materiile prime disponibile, probabil din supa organo-metalică a Oceanului Cilindric. Aşa ceva ne depăşeşte posibilităţile tehnice, fără a ridica însă probleme teoretice. Ştim că circuitele solide, spre deosebire de materia vie, sînt capabile să stocheze informaţii fără degradare, o perioadă nedeterminată de timp.
Aşadar Rama are acum condiţii complete de funcţionare, servind scopului constructorilor, oricine ar fi ei. Din punctul nostru de vedere, nu contează dacă ramanii au murit de un milion de ani, sau dacă vor fi la rîndul lor reconstruiţi, alăturîndu-se dintr-o clipă în alta servitorilor lor. Cu ei, ori fără ei, voinţa le este îndeplinită… şi va continua să fie îndeplinită.
Rama ne-a dovedit că sistemul lui de propulsie funcţionează. În cîteva zile se va afla la periheliu unde, în mod logic va executa o schimbare importantă de orbită. Vom avea astfel în curînd o planetă nouă, deplasîndu-se în spaţiul solar asupra căruia îşi exercită jurisdicţia guvernul meu. S-ar putea, desigur, să facă alte schimbări de traiectorie, ocupînd în cele din urmă o orbită la o distanţă oarecare de soare. Poate chiar să devină satelitul unei planete majore, de pildă al Pămîntului…