Vei ridica de asemenea schiţa celui mai bun traseu de cale ferată, dacă zăcămîntul ţi se pare că merită această osteneală. Şi mai ales, păzeşte-te de hydre; ele nu zboară totdeauna în ceată! Aţi avut dovada prin cele păţite de noi. Ele pot să se repeadă asupra ta şi în grup de cîte două sau trei deodată. Mai bine să iei cu tine zece oameni, şi un camion. Dar dumneata, Ida, cum merge lucrarea dumitale?
— Am început să codific decretele dumneavoastră. Este curios de studiat acest drept care acum se naşte. Consiliul dumneavoastră şi-a arogat puteri dictatoriale.
— Această măsură este provizorie, sper. Acum trebuie dictatură. Ce mai e nou pe jos?
— Louis e furios împotriva pîndarilor care au lăsat să treacă hydra voastră făra s-o semnaleze, sub pretext că era singură. Vinovaţii sînt cei de la postul trei.
— Măgarii!
— Louis spune că trebuiesc împuşcaţi!
— E exagerat. N-avem prea mulţi oameni.
În realitate, prima oară cînd am ieşit din casa după cinci zile, sprijinit de o parte de Michel şi de cealaltă de Martine, am aflat că ei fuseseră doar alungaţi din gardă şi condamnaţi la doi anii de mină.
Puţin cîte puţin, îmi reluai viaţa normală.
Construirăm calea ferată care ducea la zăcămîntul de fier, cît şi un furnal înalt rudimentar. Minereul — de hematită — era bogat, dar în cantitate prea mică. El trebuia să ne ajungă pentru nevoile noastre reduse. Cu toată competenţa lui Estranges, prima şarja fu făcută cu mare greutate. Fonta, de o calitate destul de proastă, din cauza lipsei de cărbune cu adevărat cocsificabil, fu rafinată în oţel. La drept vorbind, mai mult ca sa ne încercăm forţele, grăbirăm noi această prima şarjă, căci pentru viitorul imediat noi nu duceam lipsă de fier. Turnarăm şine şi roţi de vagoane. În apropierea minei, construirăm adăposturi de zid, refugii pentru muncitori în cazul unui atac al hydrelor. Locomotivele avură hangare modificate, în aşa fel încît ele să se poată închide ermetic la nevoie.
Pe Tellus temperatura era mereu aceeaşi, o blinda temperatură de primăvară caldă. "Nopţile negre" tot creşteau în durată cu regularitate. La Observator, unchiul meu şi Menard, descoperiseră cincil planate exterioare, dintre care pe cea mai apropiaţă se vedea o atmosferă străbătută de nori. Prin spaţiile dintre aceşti nori se puteau vedea mării şi continente.
Spectroscopul indica prezenţa oxigenului şi al vaporilor de apă. Ea era foarte apropiată de mărimea Pămîntului şi avea doi mari sateliţi. Dorinţa de a-şi extinde cuceririle este atît de profund ancorată în sufletul oamenilor, încît noi, sărmane fragmente de umanitate, nesiguri încă de a putea vieţui, noi ne bucurarăm de a avea ca vecină o planetă locuibilă pentru noi!
Lîngă mină, sub protecţia garnizoanei, defrişasem cam vreun hectar din pamîntul tellurian, pentru experimentare. Era un pămînt uşor, bogat în humus şi format din descompunerea plantelor de aci, care băteau în cenuşiu. Am pus imediat să se semene pe el grîu din diferite soiuri, cu toată dezaprobarea ţăranilor, care argumentau că "nu era anotimpul potrivit". Michel a trebuit să-şi sacrifice o după-masă întreagă pentru a-i convinge că pe Tellus nu existau anotimpuri în sensul terestru al cuvîntului, şi că deci era cu atît mai bine pentru noi să semănăm acum, decât mai tîrziu.
În cursul defrişării avurăm de luptat cu şerpii turtiţi, din care noi găsisem unul mort în descompunere, atunci cînd făcusem prima noastră explorare. Ţăranii îi numiră "vipere" şi acest nume le-a şi rămas, cu toate că nu aveau nimic comun cu viperele terestre. Mărimea lor varia de la 50 de centimetri, pînă la 3 metri, şi cu toate că nu erau propriu-zis veninoşi, ei erau totuşi foarte primejdioşi. Mandibulele lor puternice şi scobite pe dinăuntru injectau în pradă un lichid digestiv foarte activ, care producea, dacă ajutorul nu era grabnic, un fel de gangrena, o lichefiere a ţesuturilor ce provoca moartea, sau în orice caz pierderea membrului înţepat. Din fericire, aceste animale foarte agresive şi foarte agile erau rare. Un bou fu înţepat şi muri; un om nu-şi datoră salvarea decît norocului că Massacre şi Vandal erau de faţă. Ei legară imediat foarte strâns locul înţepat şi amputară piciorul atins. Acestea fură singurele lor victime.
Primele vietăţi în mari cantităţi la suprafaţa lui Tellus fură furnicile. Vandal descoperi un muşuroi din aceste furnici mari şi brune, al căror nume l-am uitat, în apropierea minei de fier. Ele se înnebuneau după un soi de gumă pe care o secretau plantele cenuşii. Coloniile se înmulţiră cu repeziciune, şi griul nostru abia îşi scotea capul lui verde, că noi găsirăm din ele peste tot. În lupta pe care ele o avură cu nişte mici "insecte" în societăţi telluriene, ele biruiră cu uşurinţă.
Acela a fost un timp paşnic, după asprele noastre începuturi. Munca ne absorbea toate zilele, încetul cu încetul ceea ce păruse imposibil se realiza. Mai multe luni trecură. Avurăm prima noastră recolta de grîu, minunată pe hectarul defrişat din Tellus, bună pe cîmpiile noastre terestre. Grîul părea că se aclimatizează foarte bine. Şeptelul nostru creştea şi el, dar chestiunea lipsei păşunilor nu se punea încă. Plantele terestre păreau a învinge plantele autohtone. Existau deja păşuni mixte care se întindeau şi de o parte şi de alta şi era straniu vezi pătlagina noastră cum înconjura vreun arbus prăfuit cu foile ca de zinc.
Avui atunci răgazul de a reflecta profund la nou meu destin. Imediat după cataclism resimţisem desperarea cea mai cumplită, impresia că eram exilat pentru totdeauna, fiind despărţit de prietenii mei prin distanţe formidabile, pe lîngă care oricare dintre distanţele terestre erau neant. Apoi simţisem oroarea de a fi fost zvîrlit într-o lume necunoscută, populată de monştri. Dar urgenţa de a acţiona, războiul civil, organizarea necesară, rolul de şef în care fusesem împins acaparaseră cu totul mintea şi gîndurile mele. Şi acum descopeream cu stupoare că ceea ce predomina în mine era bucur aventurii, o dorinţă nesăbuită de a merge să vă ce se află şi dincolo de zări.
Expuneam toate acestea Martinei, într-o zi, cînd mergeam amîndoi spre Observator. Michel cu dînsa nu mai lucrau de loc acolo. Ei îşi împărţeau timpul între "obligaţiile sociale" şi predarea ştiinţelor unui mic păstor, Jacques Vid care se dovedise a avea o inteligenţă cu mult deasupra celor obişnuite. Iar eu îi predam geologa, Vandal biologia, şi fratele meu istoria Pămîntului. De atunci încoace, cu trecerea anilor, el a devenit un mare savant şi, după cum ştiţi şi voi, este astazi vicepreşedintele Republicii.
Dar să nu anticipăm.
— Şi cînd mă gînctesc, zisei eu către Martine, că vărul meu Bernard dorise să mă ia cu el în zborul lor interplanetar şi eu refuzam de fiecare dată, zicînd că voiam mai întîi să-mi termin studiile! În realitate, îmi era frică, acesta este adevărul! Eu, care aş fi fost în stare să mă duc pînă la capătul Pămîntului pentru a căuta o fosilă, simţeam o adevărată oroare la gîndul de a părăsi Pămîntul pentru un zbor interplanetar! Şi cînd colo, iată-mă pe Tellus — şi încă încîntat de a mă afla aici! E caraghios, nu?!…
— Pentru mine e şi mai caraghios. Eram tocmai pe punctul de a încerca să combat, în teza mea, teoria spaţiului curb. Şi iată că am avut o dovadă răsunătoare despre veracitatea ei!
Eram tocmai la jumătatea drumului, cînd se auzi sirena răsunînd.
— Hait! Din nou bestiile acelea infecte. În adăpost!
Construisem adăposturi cam peste tot. De data aceasta, aveam cu mine, în afară de revolver şi de cuţit, şi o mitralieră de calibru mic. Adăpostul cel mai apropiat era la treizeci de metri.
Alergarăm într-acolo fără să ne ruşinăm de loc. Forţai pe Martine să intre în adăpost şi eu rămăsei în pragul uşii, gata pregătit să trag. Cîteva pietre se rostogoliră, o siluetă încovoiată, îmbrăcată în negru, apăru: era preotul.
— Ah! Dumneavoastră sînteţi, domnule Bournat? Din care parte vin hydrele?
— Cred că dinspre nord. Căci sirena n-a răsunat decît odată. Întraţi.
— Dumnezeule, cînd vom scăpa oare de aceşti monştri infernali?!
— Tare mă tem că nu prea curînd. Ah! Iată-le, au şi sosit. Întraţi odată, mai repede, nu sînteţi înarmat!