Daneel nu ceru nici măcar o dată să repete vreo pagină. Nici nu se opri ca să întrebe ceva. Probabil că accepta ceea ce citea cu încredere de robot şi nu-şi permitea luxul să nu creadă sau să fie curios.
Baley nu-i puse lui Daneel nici o întrebare referitoare la ceea ce citea, dar ceru lămuriri despre funcţionarea mecanismului de imprimare al vizorului de pe Aurora, cu care nu era obişnuit.
Din când în când, Baley se oprea pentru a se folosi de încăperea mică de lângă camera lui, care putea fi folosită pentru diverse nevoi fiziologice personale, atât de personale, încât încăperii i se spunea „Personala”, cu majuscula subînţeleasă, atât pe Pământ, cât şi — după cum îşi dăduse seama Baley când Daneel vorbise despre asta — pe Aurora. Era largă doar cât pentru o singură persoană, ceea ce l-ar fi nedumerit pe un locuitor al Oraşului, obişnuit cu şiruri enorme de pisoare, scaune de W.C., chiuvete şi duşuri.
În timp ce urmărea filmele-cărţi, Baley nu încerca să ţină minte amănunte. Nu avea nici cea mai mică intenţie să se transforme într-un expert în societatea de pe Aurora, nici măcar să treacă un test de intrare la liceu pe această temă. Dorea mai degrabă să se familiarizeze cu atmosfera.
Observă, de exemplu, chiar din atitudinea hagiografică a istoricilor care scriau pentru tineri, că pionierii Aurorei — părinţii întemeietori, care veniseră la început pe Aurora pentru a o coloniza, în primele zile ale călătoriilor interstelare — fuseseră mai ales de pe Pământ. Politica lor, disputele, fiecare caracteristică a comportamentului lor fuseseră pământene; ceea ce se întâmplase pe Aurora era, într-un fel, similar cu evenimentele care se petrecuseră când zone relativ pustii ale Pământului fuseseră colonizate cu vreo două mii de ani în urmă. Desigur, cei de pe Aurora nu întâlniseră nici o formă de viaţă inteligentă cu care să se lupte, nici organisme gânditoare care să-i zăpăcească pe invadatorii de pe Pământ cu probleme de tratament, uman sau crud. De fapt, nu prea fusese viaţă de nici un fel. Aşa că planeta a fost repede colonizată de fiinţe umane, de plantele şi animalele lor domestice, de paraziţi şi de alte organisme aduse întâmplător. Şi, bineînţeles, colonizatorii au adus cu ei roboţii.
Primii locuitori ai Aurorei au simţit imediat că planeta e a lor, deoarece le căzuse în mâini fără nici o problemă, şi o numiseră mai întâi Noul Pământ. Era firesc, deoarece era prima planetă din afara Sistemului Solar — prima Lume din Spaţiu — care era colonizată. Era primul rod al călătoriilor interstelare, primul răsărit al unei uriaşe ere noi. Au tăiat, totuşi, repede, cordonul ombilical şi au rebotezat planeta Aurora, după zeiţa romană a zorilor.
Era Lumea Zorilor. Şi astfel colonizatorii, de la început conştienţi de sine, s-au declarat precursorii unei noi specii. Toată istoria de dinainte a umanităţii era o Noapte întunecată şi doar pentru Aurora din această Lume nouă venise în sfârşit Ziua.
Acest fapt măreţ, această mare mândrie de sine se făcea simţită în toate amănuntele: toate numele, datele, cei care câştigaseră, cei care pierduseră. Era esenţialul.
Au fost colonizate alte Lumi, unele de către Pământ, altele de către Aurora, dar Baley nu dădu atenţie nici unui amănunt. El urmărea mersul general şi observă cele două schimbări importante care avuseseră loc şi care îi propulsaseră pe cei de pe Aurora chiar mai departe decât originile lor Pământene. Acestea au fost, mai întâi, integrarea masivă a roboţilor în fiecare domeniu al vieţii şi, apoi, creşterea duratei de viaţă.
Pe măsură ce roboţii au devenit mai dezvoltaţi şi mai îndemânatici, cei de pe Aurora au devenit mai dependenţi de ei. Dar niciodată neajutoraţi. Nu ca pe Solaria, îşi aminti Baley, unde foarte puţini oameni se aflau în matricea colectivă a foarte mulţi roboţi. Pe Aurora nu era aşa. Şi totuşi au devenit mai dependenţi.
După cum văzuse şi intuise — după orientări şi generalităţi — fiecare etapă în decursul relaţiei om-robot părea să se bazeze pe dependenţă. Chiar şi felul în care se ajunsese la un consens în ceea ce priveşte drepturile roboţilor — dispariţia treptată a ceea ce Daneel ar numi „diferenţe inutile” — era un semn de dependenţă. Lui Baley i se păru că locuitorii Aurorei nu numai că nu deveneau mai umani în comportare de dragul umanului, dar negau caracterul de robot al lucrurilor pentru a scăpa de complexul pe care-l aveau când erau nevoiţi să admită că fiinţele umane depindeau de obiecte cu inteligenţă artificială.
În privinţa duratei de viaţă crescute, aceasta era însoţită de un mers încetinit al istoriei. Suişurile şi coborâşurile se uniformizau. Existau o continuitate şi un consens într-o dezvoltare permanentă.
Nu era nici o problemă că istoria la care era martor devenise mai puţin interesantă pe măsură ce se derula; devenise aproape un somnifer. Pentru cei care o trăiau ar fi trebuit să fie bună. Istoria era interesantă până într-acolo încât devenea dezastruoasă şi, chiar dacă ar fi fost captivantă de văzut, era îngrozitor de trăit. Fără îndoială, vieţile personale continuau să fie interesante pentru majoritatea celor de pe Aurora şi, chiar dacă ar fi încetat viaţa colectivă, cui i-ar fi păsat?
Dacă Lumea Zorilor ar avea o Zi liniştită, luminată de soare, cine în acea Lume ar fi strigat că vrea furtună?
La un moment dat, în timp ce privea pe vizor, Baley avu o senzaţie greu de descris. Ar fi putut spune că era o inversare momentană. Ca şi cum ar fi fost răsturnat cu capul în jos şi adus din nou în poziţia iniţială, într-o fracţiune de secundă. Atât de repede se petrecuse, încât aproape că nu o luă în seamă, de parcă ar fi fost un sughiţ. O clipă mai târziu, retrăind senzaţia, îşi aminti că mai simţise aşa ceva de două ori: o dată când a călătorit spre Solaria şi o dată când s-a întors pe Pământ de pe acea planetă.
Era „Saltul”, trecerea prin hiperspaţiu care, într-un interval fără timp şi fără spaţiu, trimitea nava peste parseci şi învingea limita vitezei luminii din Univers. (Cuvintele nu ascund nici o enigmă, de vreme ce nava părăsea Universul şi trecea prin ceva în care nu mai era vorba de limită de viteză. Ideea este însă o enigmă absolută, deoarece nu se putea spune ce este hiperspaţiul fără să te foloseşti de simboluri matematice, oricum imposibil de tradus în ceva inteligibil.)
Dacă acceptai faptul că fiinţele umane învăţaseră să mânuiască hiperspaţiul fără să înţeleagă ce mânuiau, atunci rezultatul era clar. La un moment dat, nava fusese în microparsecii Pământului, iar în clipa următoare se afla în microparsecii Aurorei.
În mod ideal, Saltul dura un timp zero — fără exagerare zero — şi, dacă se făcea foarte lin, nu dădea, n-avea cum să dea vreo senzaţie biologică. Totuşi, fizicienii susţineau că un mers absolut lin necesita o energie infinită, aşa că exista întotdeauna un „timp efectiv” care nu era tocmai zero, deşi putea fi scurtat cât se dorea. Asta provoca acea senzaţie ciudată şi, în fond, inofensivă, de inversare.
Conştiinţa faptului că e foarte departe de Pământ şi foarte aproape de Aurora îl făcu pe Baley nerăbdător să vadă Spaţiul. Într-o oarecare măsură, era dorinţa de a vedea alte locuri în care trăiau oameni. În parte, era curiozitatea firească de a vedea lucrul la care se gândise întruna după ce vizionase filmele-cărţi.
Tocmai atunci intră Giskard cu mâncarea dintre starea de veghe şi culcare (să-l spunem „prânz”) şi zise:
— Ne apropiem de Aurora, domnule, dar n-o veţi putea observa de pe punte. Oricum nu e nimic de văzut. Soarele Aurorei este doar o stea strălucitoare şi mai sunt necesare câteva zile până ce vom fi destul de aproape de Aurora ca să vedem vreun detaliu.