— Ba da! Situaţia dumitale va fi unică. Te vei afla pe Solaria la invitaţia lor, îndeplinind o misiune pe care ţi-o vor da ei. La întoarcere, vei avea informaţii utile pentru Pământ.
Baley se uita posomorât la subsecretar.
— Vreţi să spuneţi că voi face spionaj pentru Pământ.
— Nu e vorba de spionaj. Nu trebuie să faci decât ce îţi cer ei. E de-ajuns să-ţi ţii ochii deschişi şi mintea trează. Observă! La întoarcere vom găsi aici specialişti care să analizeze şi să interpreteze cele observate de dumneata.
— Bănuiesc că există o criză, domnule subsecretar, spuse Baley.
— Ce te face să crezi aşa ceva?
— Este riscant să trimiteţi un pământean într-o Lume exterioară. Spaţienii ne urăsc. Cu toată bunăvoinţa mea, şi chiar aflându-mă acolo invitat de ei, aş putea provoca vreun incident interstelar. Guvernul Pământului putea găsi uşor un pretex pentru a nu mă trimite. Se putea spune că sunt bolnav. Spaţienii au o teamă patologiocă de boală. Nu m-ar primi acolo pentru nimic în lume dacă ar crede că sunt bolnav.
— Ne sugerezi cumva să încercăm asta?
— Nu. Dacă guvernul n-ar avea alte motive pentru a mă trimite, ar fi găsit un pretext, ba chiar unul mai bun, şi fără ajutorul meu. Rezultă deci că problema spionajului e adevăratul motiv. Şi dacă este aşa, atunci lucrurile trebuie să fie ceva mai serioase pentru a justifica riscul.
Baley se aştepta la o explozie din partea subsecretarului, şi aproape că ar fi primit-o cu bucurie, ca pe o destindere, dar Minnim se mulţumi să zâmbească glacial şi să spună:
— Constat că poţi vedea dincolo de amănunte. Dar nici nu mă aşteptam la mai puţin din partea dumitale.
Subsecretarul se aplecă spre Baley, peste birou.
— Iată unele informaţii pe care nu le vei discuta cu nimeni, nici măcar cu alţi funcţionari guvernamentali. Sociologii noştri au ajuns la anumite concluzii privind situaţia actuală din Galaxie. Există cincizeci de Lumi exterioare, subpopulate, robotizate, puternice, locuite de oameni sănătoşi şi care trăiesc mult. Există apoi Pământul nostru, subdezvoltat din punct de vedere tehnologic, suprapopulat cu oameni care nu trăiesc mult, şi dominat de spaţieni. Situaţia este instabilă.
— Totul e instabil, pe termen lung.
— Această situaţie este instabilă pe termen scurt. Ne mai rămân cel mult o sută de ani. Lucrurile se vor menţine aşa pe durata vieţii noastre, dar avem şi copii. Până la urmă vom deveni un pericol prea mare pentru Lumile exterioare pentru a ni se permite să supravieţuim. Pe Pământ trăiesc opt miliarde de oameni care-i urăsc pe spaţieni.
— Spaţienii ne exclud din Galaxie, adaugă Baley, conduc comerţul nostru în folosul lor, dau ordine guvernului nostru şi ne tratează cu dispreţ. Ce aşteaptă atunci de la noi? Recunoştinţă?
— Aşa este, şi totuşi planul e stabilit: răscoală-represiune, răscoală-represiune, şi, într-un secol, Pământul practic nu va mai conta ca lume populată. Aşa afirmă sociologii.
Baley se mişcă pe scaun neliniştit. Nu te poţi îndoi de sociologi şi de calculatoarele lor.
— Şi ce aşteptaţi de la mine dacă aşa stau lucrurile?
— Să ne aduci informaţii. Marele defect al prognozei sociologilor constă în lipsa noastră de date despre spaţieni. A trebuit să construim ipoteze pornind de la spaţieni care au fost trimişi la noi. A trebuit să ne bazăm pe ceea ce au binevoit să ne spună despre ei, aşa că le cunoaştem numai punctele tari. La naiba, au roboţi, sunt puţini şi trăiesc mult. Dar n-au oare şi puncte slabe? Nu există vreun factor sau mai mulţi, care, dacă i-am cunoaşte, ar schimba inevitabilitatea sociologică a distrugerii? Ceva care să poată ghida acţiunile noastre şi să mărească şansele de supravieţuire ale Pământului?
— N-ar fi mai bine să trimiteţi un sociolog?
Minnim dădu din cap negativ.
— Dacă am putea trimite pe cine vrem noi, am fi făcut-o încă de acum zece ani, când s-a ajuns prima dată la aceste concluzii. Acesta este primul nostru prilej de a trimite pe cineva ei ne-au cerut un detectiv, şi asta ne convine. Iar detectivul este un fel de sociolog: un sociolog practicant, care lucrează empiric, căci altfel n-ar mai fi un bun detectiv. Dosarul dumitale arată că eşti un bun sociolog.
— Vă mulţumesc, domnule subsecretar, răspunse Baley mecanic. Şi dacă intru în vreun bucluc?
Minnim ridică din umeri.
— Ăsta este riscul meseriei de poliţist. Alungă ideea cu o mişcare a mâinii şi adăugă: În orice caz, trebuie să te duci. S-a şi fixat data plecării. Nava care te va transporta aşteaptă.
Baley se încordă.
— Aşteaptă? Când urmează să plec?
— Peste două zile.
— Atunci, trebuie să mă întorc la New York. Soţia mea…
— Vom avea noi grijă de ea. Ştii doar că n-are voie să afle nimic despre natura misiunii dumilale. I se va transmite să nu aştepte veşti de la dumneata.
— Dar e inuman. Trebuie s-o văd. S-ar putea să n-o mai văd niciodată.
— Ce-ţi voi spune acum poate părea şi mai inuman, însă nu e oare adevărat că nu există zi în care, plecând să-ţi faci datoria, nu ţi-ai putea spune că n-o să le mai revadă niciodată? Detectiv Baley, toţi trebuie să ne facem datoria.
Pipa se stinsese de vreo cincisprezece minute, dar Baley nici nu observase.
Nimeni nu mai putea să-i spună nimic. Nimeni nu ştia nimic despre crimă. Funcţionar după funcţionar, îl împingeau pur şi simplu spre momentul când se găsi la baza unei nave spaţiale, încă necrezând tot ce i se întâmpla.
Era ca un tun gigantic îndreptat spre cer. Baley tremura spasmodic în aerul liber şi aspru. Se lăsa noaptea. Baley o primi cu recunoştinţă: parcă nişte pereţi negri, întunecoşi, se uneau cu plafonul negru de deasupra. Cerul era înnourat şi, deşi detectivul fusese la Planetariu, o stea luminoasă, pe care o zări printr-o spărtură a norilor, tot îl făcu să tresară.
O scânteie mică, departe, tare departe. O privi curios, aproape fără teamă. Părea foarte apropiată, foarte neînsemnată, şi totuşi, în jurul unor asemenea stele se rotesc planete ai căror locuitori sunt stăpânii Galaxiei. Şi soarele este o astfel de stea, se gândi Baley, numai că e mult mai aproape, luminând acum cealaltă faţă a Pământului.
Îşi imagină deodată Pământul ca pe un glob de piatră învelit într-o peliculă subţire de umezeală şi gaze, expus vidului ce îl înconjura, cu Oraşele sale adâncite puţin în stratul superificial, situate precar între rocă şi aer. I se făcu piele de găină!
Nava era, desigur, a spaţienilor. Traficul interstelar se afla cu totul în mâinile acestora. Baley era singur acum, imediat în afara limitei Oraşului. Fusese îmbăiat, frecat şi dezinfectat până ce l-au socotit suficient de nepericulos, după criteriile spaţiene, pentru a pătrunde în navă. Chiar şi aşa, au trimis doar un robot să-l întâmpine, infestat cum era cu zeci de specii de bacterii patogene aduse, din acel Oraş aglomerat, cărora el le putea rezista, spre deosebire de spaţienii crescuţi eugenie în medii aseptice.
Robotul se ivi, masiv, din întunericul nopţii, cu ochi având o lucire roşie mată.
— Detectivul Elijah Baley?
— Exact, răspunse Baley tăios, simţind cum i se zbârleşte puţin părul de la ceafă. Era destul de pământean pentru a-şi da seama că i se încreţise carnea pe el la vederea unui robot îndeplinind o muncă omenească. Îşi aminti de R. Daneel Olivaw, cu care colaborase în cazul spaţianului ucis, dar acela arăta cu totul altfel. Daneel era…
— Urmaţi-mă, vă rog, spuse robotul, şi un far aşternu o fâşie albă de lumină până la navă.
Baley se execută. Urcă scara, intră în navă, trecu prin mai multe coridoare şi ajunse într-o încăpere.