— De unde să ştiu asta?
— Să mă exprim altfel. Persoana care a încercat să mă ucidă la crescătoria de copii trebuia să mă găsească folosind reţeaua de comunicaţii interrobotice. Nu spusesem nimănui unde mă voi duce şi numai roboţii care mă călăuzeau dintr-un loc într-altul ştiau unde mă adu. Colegul meu, domnul Olivaw, a reuşit să-mi dea de urmă spre sfârşitul zilei, dar eu mare dificultate. Ucigaşul, pe de altă parte, a făcut-o probabil mult mai uşor, căci în afară de găsirea mea, a avut timp să aranjeze treaba cu săgeata otrăvită, înainte ca eu să fi plecat de la crescătorie. Oare ar fi putut doamna Delmarre să facă toate acestea?
Corwin Alllebish se aplecă înainte şi întrebă:
— Şi cine crezi că s-ar fi priceput să le facă, pământene?
— Doctorul Jothan Leebig este, se pare, cel mai bun robotician de pe întreaga planetă.
— E o acuzaţie? întrebă Leebig cu vehemenţă.
— Da! răspunse Baley, pe acelaşi ton.
Furia din ochii roboticianului se stinse încet, fiind înlocuită nu de calm, ci mai curând de o încordare reţinută.
— Am studiat robotul lui Delmarre după crimă, spuse Leebig. N-avea membre detaşabile sau, cel puţin, nu puteau fi detaşate fără unelte şi cunoştinţe speciale. Aşa că nu robotul a fost folosit pentru uciderea lui Delmarre, iar argumentaţia dumitale e neîntemeiată.
— Cine ne confirmă adevărul acestor spuse? întrebă Baley.
— Cuvântul meu nu poate fi pus la îndoială.
— Ba da! Te acuz, şi afirmaţia dumitale despre robot este fără nici o valoare. Dacă ar confirma-o cineva, lucrurile ar sta altfel. Apropo, te-ai debarasat cam repede de robotul acela. Pentru care motiv?
— N-avea nici un rost să-l mai ţin. Era complet dereglat, inutil.
— De ce?
Leebig îl ameninţă pe Baley cu degetul, strigând:
— M-ai mai întrebat asta o dată, pământene, şi ţi-am explicat. Asistase la un omor pe care nu-l putuse împiedica.
— Şi mi-ai mai spus că aceasta duce întotdeauna la scoaterea din uz a robotului. Totuşi, atunci când Gruer a fost otrăvit, robotul care-i dăduse băutura n-a avut prea mult de suferit, doar o uşoară dereglare a mersului şi vorbirii. Fusese chiar mijlocul de înfăptuire a unei crime evidente, nu un simplu martor, şi totuşi a rămas destul de zdravăn pentru a fi interogat. Robotul din cazul Delmarre trebuie, aşadar, să fi fost mult mai adânc implicat în crimă decât celălalt. Iar arma crimei a fost tocmai braţul lui.
— Prostii, bâigui Leebig. Habar n-ai de robotică.
— Se prea poate. Dar propun domnulului Attlebish să sechestreze documentele ce se găsesc la fabrica dumitale de roboţi şi la atelierul de reparaţii. Astfel vom putea afla dacă ai construit roboţi cu membre detaşabile, dacă ai trimis vreunul doctorului Delmarre şi când anume.
— Nimeni n-o să se amestece în hârtiile mele! exclamă Leebig.
— De ce, dacă n-ai nimic de ascuns?
— Dar de ce naiba aş fi vrut să-l ucid pe Delmarre? De ce? Ce mobil avem?
— Pot exista două, răspunse Baley. Erai bun prieten cu doamna Delmarre. Chiar prea bun prieten. Şi solarienii sunt oameni, într-un fel. Nu ai fost niciodată căsătorit, dar asta nu-ţi dădea imunitate la, să zicem, porniri animalice. Ai văzut-o pe doamna Delmarre, pardon, ai vizionat-o, când era îmbrăcată cam neprotocolar şi…
— Nu! strigă Leebig, torturat.
— Nu! spuse şi Gladia, într-o şoaptă imperativă.
— Poate că nici n-ai recunoscut natura sentimentelor dumitale, continuă Baley. Sau, dacă ţi-ai dat cât de vag seama, te-ai dispreţuit pentru această slăbiciune şi ai urât-o pe doamna Delmarre, căreia i-o datorai. Şi totuşi îl puteai urî şi pe Delmarre, pentru faptul că era soţul ei. I-ai cerut doamnei Delmarre să-ţi fie asistentă. Făceai astfel o concesie propriei dumitale porniri. Ea însă a refuzat, sporindu-ţi astfel resentimentul. Ucigându-l pe doctorul Delmarre în aşa fel încât să arunci bănuiala asupra soţiei Iui, te puteai răzbuna pe amândoi dintr-o lovitură.
— Şi cine-ar putea crede asemenea aiureli ieftine şi melodramatice? întrebă Leebig cu glasul sugrumat. Doar vreun alt pământean, vreo altă brută. Însă nimeni de pe Solaria.
— Dar nu te acuz numai în baza acestui mobil, spuse Baley. Cred că există şi aceasta, în subconştient, dar aveai unul mai temeinic. Doctorul Rikaine Delmarre stătea în calea planurilor dumitale şi trebuia înlăturat.
— Ce planuri? strigă Leebig.
— Planurile de cucerire a Galaxiei, domnule Leebig, răspunse detectivul.
18. SE DĂ RĂSPUNS LA O ÎNTREBARE
— Pământeanul ăsta e nebun! exclamă Leebig, adresându-se celorlalţi. Este clar, nu?
Unii se uitară la Baley, fără o vorbă, alţii la Leebig.
Detectivul nu le lăsă timp să decidă. Continuă:
— Lasă asta, domnule Leebig! Doctorul Delmarre avea de gând s-o rupă cu dumneata. Doamna Delmarre crede că voia s-o facă deoarece nu admiteai să te căsătoreşti. Nu sunt de aceeaşi părere. Doctorul Delmarre efectua cercetări care ar fi permis ectogeneza, făcând astfel căsătoria de prisos. Dar doctorul Delmarre lucra cu dumneata şi ştia, cred, mai mult despre munca dumitale decât oricare altul. Ştia că faci unele experienţe primejdioase şi a încercat să te oprească. I-a pomenit ceva agentului Gruer, fără a-i da însă detalii, pentru că nici el nu era încă sigur. E limpede, ai sesizat bănuielile lui şi l-ai omorât.
— E nebun! repetă Leebig. Nu vreau să mai am de-a face cu el!
— Ascultă-l până la capăt, Leebig, interveni Attlebish.
Baley îşi muşcă buzele, reprimând o manifestare prematură de mulţumire la evidenta lipsă de simpatie cu care vorbise şeful serviciului de securitate. Continuă:
— În aceaşi convorbire pe care ai avut-o cu mine pe tema roboţilor cu membre detaşabile ai menţionat, doctore Leebig, nave spaţiale cu creiere pozitronice. Ai vorbit cam mult atunci. Te gândeai, poate că sunt un simplu pământean, incapabil să sesizeze implicaţiile roboticii? Sau, eventual, erai puţin prea bucuros de faptul că tocmai te scutisem de prezenţa mea personală? În orice caz, doctorul Quemot mă informase deja că arma secretă a Solariei contra celorlalte Lumi exterioare este tocmai robotul pozitronic.
Quemot, implicat pe neaşteptate, tresări violent şi strigă:
— Voiam doar să spun…
— Vorbeaţi în termeni sociologici, ştiu. Dar mi-aţi dat de gândit. Imaginaţi-vă o navă spaţială dotată cu creier pozitronic în loc de echipaj uman. O navă cu echipaj n-ar putea folosi roboţi în ciocniri armate. Robotul nu poate nimici oamenii de pe alte nave sau de pe lumile inamice. N-ar sesiza diferenţa dintre duşman şi prieten. Desigur, robotului i se poate spune că pe nava inamică nu se află oameni, sau că va bombarda o planetă nelocuită. Dar ar fi cam greu de realizat. Robotul ar vedea că pe propria lui navă se află oameni, ar şti că în lumea lui trăiesc oameni. Ar presupune deci acelaşi lucru despre navele şi lumile inamice. Ca să-l manipuleze cum trebuie în asemenea situaţii ar fi nevoie de un robotician expert, ca dumneata, doctore Leebig, şi aceşti experţi sunt foarte puţini. Dar o navă prevăzută cu creier pozitronic ar ataca fără ezitări, cred eu, orice altă navă i s-ar indica drept obiectiv. O navă cu creier pozitronic ar putea fi cu uşurinţă împiedicată să primească de la navele inamice mesaje care să-i explice adevărata situaţie. Armamentul ei fiind sub comanda directă a unui creier pozitronic, o asemenea navă s-ar dovedi mai uşor de manevrat decât una cu echipaj uman. Cum n-ar fi nevoie de spaţiu pentru echipaj, provizii şi aparatură de purificare a apei şi aerului, ca ar putea transporta mai multe dispozitive de atac şi apărare, fiind astfel mai greu de distrus decât una obişnuită. O singură navă cu creier pozitronic ar putea înfrânge o flotilă de nave obişnuite. Greşesc oare?