Întrebarea ţîşni spre doctorul Leebig, care se ridicase de pe scaun şi stătea în picioare, rigid, aproape înţepenit de… de ce? De furie? De groază?
Nici un răspuns nu se auzi. Şi nici nu s-ar fi putut auzi. Parcă se rupsese un zăgaz: toţi ceilalţi urlau nebuneşte. Klorissa avea o faţă de megeră. Chiar şi Gladia se ridicase şi ameninţa cu pumnii ei micuţi. Şi toţi îl apostrofau pe Leebig.
Baley se relaxă, închise ochii şi încercă, timp de câteva momente, să-şi destindă muşchii şi tendoanele. Reuşise. În sfârşit, apăsase pe butonul potrivit.
Quemot făcuse o analogie între roboţii solarieni şi iloţii din Sparta. Spusese că roboţii nu s-ar putea revolta, aşa că solarienii pot fi liniştiţi.
Dar dacă vreun om ar încerca să-i înveţe pe roboţi cum să facă rău ailor oameni? Cu alte cuvinte, să-i înveţe cum să se revolte? N-ar fi asta o crimă capitală? Într-o lume ca Solaria, unde roboţii îi depăşeau pe oameni în proporţie de douăzeci de mii la unu, nu s-ar năpusti oare fiecare locuitor asupra celui bănuit că ar da roboţilor putinţa de a vătăma fiinţe omeneşti?
— Eşti arestat, strigă Altlebish, şi ţi se interzice categoric să te atingi de registre şi documente până ce nu vor fi examinate de autorităţi… Şi continuă să spună ceva, aproape incoerent şi de-abia auzit în acel tămbălău.
Un robot se apropie de Baley.
— Aveţi un mesaj, stăpâne, de la stăpânul Olivaw.
Baley luă mesajul cu gravitate, se întoarse şi strigă:
— O clipă, vă rog!
Glasul său avu un efect aproape magic. Toţi se întoarseră solemn către el şi pe toate feţele (cu excepţia celei înţepenite a lui Leebig) se putea citi cea mai deplină atenţie pentru ceea ce avea de spus pământeanul.
— Ar fi o prostie să credem că doctorul Leebig nu se va atinge de documente înainte ca autorităţile să ajungă acolo. Ca atare, încă înainte de începerea întâlnirii noastre, colegul meu, Daneel Olivaw, a plecat spre domeniul doctorului Lcebig. Tocmai am primit veşti de la el. Se află deja acolo şi va ajunge în câteva clipe la doctorul Leebig pentru a-l pune sub stare de arest.
— Arest! răcni Leebig cu un fel de groază animalică, holbându-şi ochii şi aşa destul de mari. Vine cineva aici? Prezenţă fizică? Nu! Nu! (Al doilea „Nu!” fu un adevărat urlet.)
— Nu vei păţi nimic rău, spuse Baley cu răceală, dacă te supui.
— Dar nu vreau să-l văd! Nu pot să-l văd!
Roboticianul căzu în genunchi, fără să pară că-şi dă seama de asta, şi îşi încleştă mâinile într-un gest disperat de rugăminte: Ce vrei? Vrei o mărturisire? Da, robotul de la Delmarre avea membre detaşabile! Da, da, da! Eu am organizat otrăvirea lui Gruer! Eu am organizat atentatul cu săgeata! Am urzit şi planuri pentru nave spaţiale, aşa cum ai spus! N-am reuşit, dar, da, le-am urzit! Numai ia-l pe omul ăsta de-aici! Nu-l lăsa să vină! Ia-l de-aici!
Se bâlbâia.
Baley dădu din cap. Alt buton potrivit. Ameninţarea cu o prezenţă personală fusese mai eficace în obţinerea unei mărturisiri decât orice tortură fizică.
Deodată Leebig întoarse capul şi îşi căscă larg gura, sesizând probabil vreun zgomot sau vreo mişcare în afara câmpului vizual al celorlalţi. Apoi îşi ridică mâinile, într-un gest de respingere.
— Pleacă! imploră el. Pleacă! Nu te apropia, nu te apropia! Te rog!
Căzu în patru labe, după care îşi vârî brusc o mână în buzunar, scoase repede ceva şi duse la gură. Se clătină de două ori şi căzu cu faţa în jos.
Baley tocmai voia să strige:
— Idiotule, cel care se apropie nu e om ci doar unul dintre roboţii pe care-i iubeşti!
Daneel Olivaw apăru în câmpul vizual şi o clipă se uită atent la corpul prăbuşit.
Baley de-abia mai răsufla.Dacă Daneel îşi dă seama că propria lui pseudo-umanitate îl ucisese pe Leebig, creierul său, dominat de cerinţele imperioase ale Primei legi, ar putea suferi dereglări grave.
Dar Daneel se mulţumi să îngenucheze şi să atingă trupul roboti-cianului cu degetele-i fine. Apoi săltă capul lui Lcebig ca pe un lucru foarte preţios, mângâindu-l cu gingăşie.
Robotul îşi întoarse spre ceilalţi faţa fin cizelată şi şopti:
— A murit un om!
Baley o aştepta: Gladia îi ceruse o ultimă întrevedere. Când femeia apăru, detectivul făcu ochii mari.
— Te văd, spuse el.
— Da, confirmă Gladia, dar de unde ştii?
— Porţi mănuşi.
— O, făcu ea, privindu-şi stingherită mâinile. Apoi, cu voce domoală: Te superi?
— Nu, sigur că nu. Dar de ce te-ai hotărât să mă vezi, în loc să mă vizionezi?
— Păi, zâmbi ea palid, trebuie să mă-nvăţ cu asta, nu-i aşa, Elijah? Adică, având în vedere că plec pe Aurora.
— S-a aranjat, deci?
— Domnul Olivaw pare să se bucure de influenţă. S-a aranjat. Nu mă mai întorc niciodată aici.
— Bun! Vei fi mai fericită aşa, Gladia. Sunt sigur.
— Mi-e cam frică, totuşi.
— Ştiu. Vei vedea tot timpul oameni şi-ţi va lipsi confortul de pe Solaria. Dar ai să te obişnuieşti şi, mai mult, ai să uiţi toată grozăvia prin care ai trecut.
— Nu vreau să uit chiar totul, spuse Gladia cu blândeţe.
— Ai să uiţi. Baley o privi, nu fără strângere de inimă, pe femeia subţirică ce stătea în faţa lui şi adăugă: Ai să te şi căsătoreşti, într-o bună zi. Cu adevărat căsătorită, vreau să zic.
— Nu ştiu cum, spuse Gladia cu jale, dar acest lucru nu-mi mai pare atât de atrăgător… În clipa de faţă…
— O să-ţi schimbi părerea.
Rămaseră o clipă nemişcaţi, privindu-se în tăcere.
— Nici nu ţi-am mulţumit, zise apoi Gladia.
— Mi-am făcut datoria, răspunse Baley.
— Pleci înapoi pe Pământ acum, nu-i aşa?
— Da.
— N-o să te mai văd niciodată.
— Probabil că nu. Dar să nu-ţi pară rău. Peste patruzeci de ani cel mult eu voi fi mort, pe când tu ai să arăţi tot ca acum.
O umbră trecu pe faţa Gladiei.
— Nu spune aşa ceva.
— E adevărul.
— Ştii, totul s-a adeverit în cazul lui Leebig, spuse ea repede, căutând parcă să schimbe subiectul.
— Da, ştiu. Alţi roboticieni au verificat documentele lui şi au aflat că efectua experienţe pentru crearea unor nave spaţiale cu creier pozitronic. Au găsit şi nişte roboţi cu membre detaşabile.
Gladia se cutremură:
— Dar de ce oare făcea asemenea lucruri îngrozitoare?
— Se temea de oameni. S-a sinucis pentru a evita prezenţa altcuiva şi era gata să distrugă alte lumi numai pentru a se asigura că Solaria şi convenţiile ei rigide în acest sens nu vor fi niciodată primejduite.
— Dar cum de era aşa, murmură Gladia, când prezenţa fizică poate fi atât de…
Din nou un interval de tăcere, în timpul căruia continuară să se privească de la câţiva metri.
Apoi Gladia strigă brusc:
— Oh, Elijah, ai să mă crezi o dezmăţată!
— De ce anume?
— Pot să te ating? N-am să te mai văd niciodată, Elijah!
— Dacă vrei…
Gladia se apropie, pas cu pas, cu ochi strălucitori, dar şi cu o expresie de teamă. Se opri la vreun metru de el, apoi încet, de parcă ar fi fost în transă, începu să-şi scoată mănuşa de pe mâna dreaptă. Baley dădu să o oprească: