Ezitarea îi fusese puţin prea lungă. Aranjând nişte hârtii, Minnim începu să glăsuiască din nou, pe un ton mai lipsit de însufleţire:
— Încă vreo două amănunte, detectiv Baley, cu privire la cazul Delmarre propriu-zis şi apoi poţi pleca. Era în intenţia dumitale ca Leebig să se sinucidă?
— Intenţionam să-i smulg o mărturisire, domnule subsecretar. Nu-mi închipuisem că se va sinucide — ce ironie! — la apropierea cuiva care era doar un robot şi care în fapt nu viola interdicţia prezenţei fizice. Dar, sincer vorbind, nu-i regret moartea. Va mai trece mult timp până la ivirea altui om care să îmbine, ca el, perversiunea cu abilitatea.
— Sunt de aceeaşi părere, spuse Minnim pe un ton sec, şi consider moartea lui binevenită, dar nu te-ai gândit la ce primejdii te expuneai dacă solarienii şi-ar fi dat seama că Leebig nu putea să-l fi ucis pe Delmarre?
Baley îşi scoase pipa din gură şi rămase tăcut.
— Hai, detectiv Baley, continuă Minnim, ştii doar că nu Leebig l-a ucis… Crima implica prezenţa personală şi Leebig ar fi preferat moartea unei asemenea situaţii. De fapt, chiar a preferat-o.
— Aveţi dreptate, domnule subsecretar, admise Baley. Am scontat că solarienii vor fi prea uluiţi constatând cum folosea el roboţii ca să-şi mai dea seama de acest lucru.
— Atunci cine l-a ucis pe Delmarre?
— Dacă vreţi să spuneţi cine l-a lovit de fapt, răspunse Baley încet, atunci e vorba de persoana pe care o bănuia toată lumea: Gladia Delmarre, soţia lui.
— Şi ai lăsat-o să plece?
— Din punct de vedere moral, nu ea era responsabilă. Leebig ştia că Gladia se certa violent cu soţul ei. Şi frecvent. De asemenea ştia, probabil, cât de tare se înfuria în aceste situaţii. Leebig dorea moartea soţului în împrejurări care s-o incrimineze pe soţie. I-a trimis, deci, lui Delmarre un robot pe care — aşa presupun eu — l-a instruit în mod abil să-i dea Gladiei, într-o clipă de extremă furie, unul din membrele sale detaşabile. Văzându-se cu o armă în mână, femeia a acţionat într-o clipă de orbire, înainte ca Delmarre sau robotul s-o poată opri. Gladia a fost, la fel ca robotul, unealtă inconştientă a lui Leebig.
— Dar, observă Minnim, pe braţul robotului trebuie să fi rămas sânge şi peri năclăiţi.
— Se prea poate, spuse Baley, dar de robot s-a ocupat tocmai Leebig. I-a fost uşor să instruiască pe ceilalţi roboţi, care putuseră observa aceasta, să uite tot. Şi doctorul Thool ar fi putut observa, dar el n-a examinai decât cadravul şi trupul fără cunoştinţă al Gladiei. Eroarea lui Leebig a fost aceea de a crede că vinovăţia va cădea atât de vădit pe umerii Gladiei încât nici faptul că nu s-a găsit nici o armă la locul crimei n-o va mai salva. Şi nici nu putea prevedea că pentru continuarea anchetei se va face apel la un pământean.
— Aşadar, Leebig fiind mort, ai aranjat plecarea Gladiei de pe Solaria. Voiai s-o salvezi în caz că solarienii ar începe să se gândească la anumite lucruri?
Baley ridică din umeri.
— Suferise destul. Toată lumea o nedreptăţise: soţul ei, Leebig, societatea solariană.
— Oare nu răstălmăceai legea pentru a-ţi satisface un capriciu personal?
Faţa osoasă a detectivului se înăspri.
— Nu era un capriciu. Nu mă consideram legat de legile solariene. Primau interesele Pământului, şi pentru a apăra aceste interese trebuia sa am grijă ea Leebig, adevăratul pericol, să fie neutralizat. Cât despre doamna Delmarre (îl înfrunta pe Minnim acum şi-şi dădea seama că face un pas crucial, dar trebuia să i-o spună), cât despre doamna Delmarre, am făcut din ea obiectul unui experiment.
— Ce experiment?
— Voiam să ştiu dacă va consimţi să înfrunte o Lume în care prezenţa fizică este permisă şi firească. Eram curios să aflu dacă are curajul să rupă cu nişte deprinderi adânc înrădăcinate în ea. Mă temeam că va refuza să plece, că va insista să rămână pe Solaria — un adevărat purgatoriu pentru ea — decât să renunţe la modul ei de viaţă solarian, deformai. Dar a ales schimbarea şi faptul m-a bucurat, căci mi-a părut simbolic. Pare să deschidă calea salvării şi pentru noi.
— Pentru noi?!? exclamă Minnim. Ce naiba vrei să spui?
— Nu personal pentru dumneavoastră sau pentru mine, domnule subsecretar, răspunse Baley cu gravitate, ci pentru întreaga omenire. Greşiţi în aprecierea dumneavoastră despre celelalte Lumi exterioare. Au puţini roboţi, permit prezenţa fizică şi au studiat situaţia de pe Solaria. R. Daneel Olivaw a fost cu mine acolo, după cum ştiţi, şi va face şi el un raport. Există riscul ca într-o bună zi să devină şi ei un fel de solarieni, dar îşi vor da probabil seama la timp şi se vor strădui să menţină un echilibru judicios, rămânând astfel stăpânii omenirii.
— Asta crezi dumneata, replică Minnim, iritat.
— Mai mult încă. Există o sigură lume asemănătoare Solariei, şi anume Pământul.
— Detectiv Baley!
— Aşa stau lucrurile, domnule subsecretar. Noi suntem o Solarie pe dos. Ei s-au izolat unul faţă de altul. Noi ne-am izolat de Galaxie. Ei au ajuns într-un punct mort cu domeniile lor inviolabile. Noi am ajuns într-un punct cu Oraşele noastre subterane. Ei sunt şefi fără subalterni, afară de roboţi, care nu pot riposta. Noi suntem subalterni fără şefi, numai cu Oraşele ce ne închid spre a ne ţine în siguranţă.
Baley îşi încleştase pumnii.
Minnim îl privea dezaprobator.
— Detectiv Baley, ai trecut printr-o perioadă grea. Ai nevoie de odihnă şi o vei căpăta. O lună de concediu plătit, iar la întoarcere, avansarea.
— Vă mulţumesc, dar nu doresc numai asta. Aş vrea să mă ascultaţi. Există un singur drum care ne poate scoate din fundătura noastră — drumul spre exterior, spre spaţiul cosmic. Există acolo un milion de lumi, iar spaţienii ocupă numai cincizeci. Ei sunt puţini şi trăiesc mult. Noi suntem mulţi şi trăim puţin. Suntem deci mai bine dotaţi decât ci pentru explorare şi colonizare. Avem o presiune demografică, care ne împinge spre aceasta, şi o succesiune rapidă a generaţiilor, care ne furnizează din plin un tineret temerar. Şi apoi, strămoşii noştri au fost cei care au colonizat Lumile exterioare.
— Da, înţeleg… dar mă tem că timpul nostru a trecut.
Baley sesiză dorinţa subsecretarului de a-l vedea plecat, dar rămase impasibil pe loc şi continuă:
— Când primele colonizări au dus la crearea unor Lumi ce ne depăşeau ca tehnologie, am scăpat construindu-ne vizuini subpământene. Spaţienii ne făceau să ne simţim inferiori şi să ne ascundem de ei. Dar aceasta nu e o atitudine. Pentru a evita o succesiune nimicitoare de răscoale şi represiuni trebuie să concurăm cu ei, să-i urmăm, dacă trebuie, şi să-i conducem, dacă se poate. Ca să realizăm aceasta trebuie să înfruntăm exteriorul, să învăţăm să înfruntăm exteriorul. Iar dacă e prea târziu ca să mai învăţăm noi înşine, atunci să-i învăţăm pe copiii noştri. Este un lucru vital!
— Ai nevoie de odihnă, detectiv Baley.
— Ascultaţi-mă, vă rog, domnule subsecretar, replică Baley cu vehemenţă. Dacă spaţienii sunt puternici şi noi rămânem în starea de acum, nu va trece un secol şi Pământul va fi nimicit. Aşa se apreciază, după cum mi-aţi spus chiar dumneavoastră. Dacă spaţienii sunt slabi şi devin tot mai slabi, atunci putem scăpa, dar cine ne asigură că spaţienii sunt slabi? Solarienii, da, sunt, dar asta-i tot ce ştim.
— Totuşi…
— N-am terminat. Un lucru îl putem schimba, indiferent dacă spaţienii sunt slabi sau puternici. Ne putem schimba pe noi. Să înfruntăm spaţiul liber şi nu va mai trebui să ne răsculăm. Vom putea crea propriile noastre Lumi exterioare, devenind noi înşine spaţieni. Dacă rămânem întemniţaţi aici, pe Pământ, atunci nu vom putea evita răscoale zadarnice şi fatale. Şi va fi chiar mai rău dacă oamenii îşi vor face speranţe false, bazate pe o presupusă slăbiciune a spaţienilor. Întrebaţi-i, vă rog, pe sociologi. Comunicaţi-le argumentele mele. Şi dacă încă mai au îndoieli, găsiţi un mijloc de a mă trimite pe Aurora. Să vă aduc un raport despre adevăraţii spaţieni, şi atunci veţi vedea ce trebuie să facă Pământul.