— Şi cine e acest Hannis Gruer? întrebă Baley.
— Şeful serviciului de securitate solarian. Urmează să-l întâlnim după sosire.
— Urmează? Dumnezeule! Daneel, când voi începe şi eu să aflu unele lucruri? Mă simt că într-un vid şi nu-mi place. Mai că m-aş întoarce pe Pământ. Mai că…
Simţi că se enervează şi se opri brusc.
Daneel nici nu se clintise. Aştepta doar prilejul ca să vorbească.
— Îmi pare rău că eşti iritat. Cunoştinţele mele generale despre Solaria par să le depăşească pe ale tale. Dar despre crimă ştiu tot atât cât ştii şi tu. Agentul Gruer ne va da informaţiile necesare. Aşa a decis guvernul solarian.
— Ei bine, atunci să mergem la Gruer. E mult de mers până acolo? Baley se crispă la gândul altor deplasări şi începu din nou să simtă acea strângere de inimă.
— Nu e nevoie să mergem, colege Elijah. Agentul Gruer ne aşteaptă în camera de convorbiri.
— Există deci o cameră de convorbiri? murmură Baley cu o strâmbătură. Apoi, mai tare: Ne aşteaptă acum?
— Cred că da.
— Hai la el atunci, Daneel.
Hannis Gruer era pleşuv de-a binelea. N-avea nici măcar o coroniţă de păr pe laturile capului. Era complet chel.
Baley înghiţi în sec şi încercă, politicos, să nu se uite la capul lui Gruer, dar nu reuşi. Pe Pământ spaţienii erau acceptaţi aşa cum ei înşişi înţelegeau să se prezinte. Spaţienii erau stăpânii necontestaţi ai Galaxiei; erau înalţi, cu pielea şi părul având reflexe de bronz, frumoşi, masivi, imperturbabili, aristocratici.
Pe scurt, arătau exact ca R. Daneel Olivaw, posedând în plus şi elementul uman.
Iar cei trimişi pe Pământ adesea chiar aşa se şi înfăţişau; poate că erau special aleşi în acest scop.
Dar iată aici un spaţian care, după aspect, putea fi socotit pământean. Era chel, şi mai avea şi nasul strâmb. Nu prea mult desigur, dar la un spaţian orice asimetrie era demnă de remarcat.
— Bună ziua, spuse Baley. Îmi pare rău dacă v-am făcut să ne aşteptaţi.
Politeţea nu strică niciodată. Doar va trebui să lucreze cu aceşti oameni.
O clipă avu impulsul de a traversa camera (ce caraghios de mare!) ca să-i întindă mâna lui Gruer. Se reţinu însă imediat. Unui spaţian nu i-ar face plăcere un asemenea salut: o mână plină de microbi de pe Pământ.
Gruer, şedea cu o mină gravă, cât mai departe cu putinţă de Baley, cu mâinile în nişte mâneci lungi şi, probabil, cu filtre în nări, deşi Baley nu le putea vedea.
Detectivului i se păru chiar că Gruer se uită dezaprobator la Daneel, de parcă ar spune: Ce spaţian ciudat, să stea atât de aproape de un pământean!
Ceea ce ar însemna că Gruer nu cunoştea adevărul. Apoi Baley observă deodată că Daneel stătea la o oarecare distanţă, mai departe decât de obicei.
Fireşte! Dacă s-ar apropia prea mult, Gruer ar putea bănui ceva. Daneel era hotărât să treacă drept om.
Gruer începu să vorbească pe un ton plăcut, prietenos, dar privirile i se tot abăteau spre Daneeclass="underline"
— Nu aştept de mult. Bun venit pe Solaria, domnilor. V-aţi instalat confortabil?
— Da, răspunse Baley. Foarte confortabil. Se întrebă dacă nu cumva protocolul cerea ca Daneel, ca „spaţian”, să vorbească în numele amândorura, dar respinse această idee cu indignare. Dumnezeule! Doar pe el, Baley, îl ceruseră pentru anchetă, iar Daneel fusese cooptat pe urmă. În aceste împrejurări detectivul n-ar fi admis să fie vioara a doua nici măcar pe lângă un spaţian autentic; cu un robot, chiar şi unul ca Daneel, problema nici nu se mai punea.
Dar Daneel nu încercă să treacă înaintea lui Baley şi nici Gruer nu părea surprins sau nemulţumit de aceasta. Ba chiar îşi concentră imediat atenţia asupra pământului, părând că uită de Daneel.
— Nu ţi s-a comunicat nimic, detectiv Baley, în legătură cu crima pentru care au fost solicitate serviciile dumitale. Îmi închipui că eşti foarte curios să afli despre ce este vorba. Gruer îşi mişcă braţele, astfel încât îşi scoase mâinile din mâneci şi şi le încrucişă în poală.
— Dar luaţi loc, domnilor.
Cei doi se aşezară, iar Baley spuse:
— Da, suntem curioşi.
Detectivul observă că Gruer n-avea mâinile protejate de mănuşi.
— Intenţionat am procedat astfel, detectiv Baley, continuă acesta. Voiam să ajungi aici pregătit pentru a aborda problema cu o minte neinfluenţată. N-avem nevoie de idei preconcepute. Vei primi în curând un raport complet asupra amănuntelor crimei şi asupra cercetărilor pe care le-am putut întreprinde. Mă tem, detectiv Baley, că aceste cercetări îţi vor părea ridicol de incomplete în raport cu experienţa dumitalc. N-avem poliţie pe Solaria.
— Deloc? întrebă Baley.
Gruer surâse şi ridică din umeri:
— N-avem delicte, înţelegi? Populaţia noastră este puţin numeroasă şi foarte rară. Nu se ivesc ocazii pentru delincventă şi, ca atare, n-avem nevoie nici de poliţie.
— Înţeleg. Şi totuşi, acum aveţi un delict.
— Adevărat, dar c primul act de violenţă comis în două secole.
— Din păcate, însă, văd că începeţi chiar cu un omor.
— Din păcate aşa e. Şi mai regretabil încă este faptul că victima era un om a cărui moarte constituie o mare pierdere. O victimă foarte nepotrivită. Iar împrejurările în care a fost comisă crima sunt deosebit de brutale.
— Presupun că ucigaşul este total necunoscut, observă Baley. (Altfel de ce ar mai fi adus un detectiv de pe Pământ?)
Gruer păru foarte stingherit. Se uită pieziş Ia Daneel, care şedea nemişcat — o maşinărie tăcută, avidă de informaţii. Baley ştia că robotul putea reproduce, integral, oricând în viitor, orice conversaţie auzită. Era un magnetofon care umbla şi vorbea ca un om.
Oare şi Gruer ştia aceasta? Oricum, se uitase la Daneel cu un fel de privire furişă.
— Nu, n-aş putea spune că e loial necunoscut. De fapt, există o singură persoană care ar fi putut comite omorul.
— Nu cumva vreţi să spuneţi că există o singură persoană care ar fi putut probabil comite omorul? Lui Baley nu-i plăceau afirmaţiile categorice, după cum nu-i plăceau nici detectivii de fotoliu care, folosind logica, ajungeau prea repede la certitudini.
Gruer însă clătină din capu-i pleşuv.
— Nu. O singură persoană. Nu poate fi altcineva. Absolut imposibil.
— Absolut?
— Te asigur.
— Atunci lucrurile sunt clare.
— Dimpotrivă. Există o problemă. Nici persoana în cauză nu putea comite crima.
— Atunci n-a comis-o nimeni, conchise Baley calm.
— Şi totuşi a fost comisă. Rikaine Delmarre e mort.
Asta e ceva, se gândi Baley. Dumnezeule, asta e ceva. Am numele victimei.
Îşi scoase carneţelul şi notă numele cu solemnitate, parte din dorinţa maliţioasă de a arăta că, în fine, obţinuse un element faptic şi parte pentru a nu lăsa să se vadă prea clar că avea lângă el o maşină de înregistrat care făcea inutile orice însemnări.
— Cum se scrie numele victimei?
Gruer îi spuse.
— Ce profesie avea?
— Fetolog.
Baley notă cuvântul aşa cum îl auzise, fără a insista.
— Şi cine ar putea să-mi facă o relatare personală asupra împrejurărilor în care a fost comisă crima? Fără intermediar, dacă se poate.