Se primiseră informaţii că o serie de prizonieri de război americani erau deţinuţi în închisoarea de la Son Tay, aliată la douăzeci şi patru de mile de Hanoi. Se luase hotărârea de a trimite Forţele Speciale pentru a‑i scoate de acolo. Era o acţiune deosebit de complexă şi îndrăzneaţă. Cei cincizeci şi opt de voluntari veneau de la Fort Bragg, Carolina de Nord, via baza militară aeriană de la Englin din Florida, ca să‑şi facă instrucţia în junglă. Toţi în afară de unuclass="underline" aveau nevoie de cineva care vorbea fluent vietnameza. Weintraub, care participa la acţiune din partea spionajului, le spusese că ştia el pe cineva. Quinn se alăturase celorlalţi în Thailanda, de unde veniseră împreună cu avionul.
Acţiunea era comandată de colonelul Arthur „Taurul" Simons, dar grupa de atac ce avea să intre în închisoare era condusă de căpitanul Dick Meadows. Quinn făcea parte din ea. La câteva secunde după aterizare, află de la un paznic nord‑vietnamenz uluit că americanii fuseseră mutaţi cu două săptămâni mai înainte. Membrii F.S. reveniseră nevătămaţi, doar cu câteva răni superficiale.
Întors la bază, Quinn îl făcuse albie de porci pe Weintraub pentru informaţiile sub orice critică. Agentul CIA protestase că oamenii lui aflaseră de mutare şi acest lucru îi fusese comunicat comandantului. Quinn intrase în clubul ofiţerilor, se dusese direct la bar şi îi rupsese falca generalului. Totul fusese, bineînţeles, muşamalizat. Un bun avocat al apărării poate face praf orice carieră cu un asemenea argument. Quinn a fost retrogradat la simplu soldat din nou şi s‑a întors acasă împreună cu toţi ceilalţi. După o săptămână îşi dădea demisia din armată şi se angaja la asigurări.
— Omul ăsta e un rebel, observă scârbit Secretarul de stat în timp ce închidea dosarul. E un singuratic, un nonconformist şi un violent. Cred că am făcut o greşeală cu el.
— Dar are şi o reputaţie de neegalat în negocierile pentru eliberarea ostaticilor, îl contrazise procurorul general. Zice aici că e capabil de îndemânare şi subtilitate în tratativele cu răpitorii. Paisprezece cazuri încununate de succes în Irlanda, Franţa, Olanda, Germania şi Italia. Pe care le‑a rezolvat direct sau în calitate de consilier.
— Tot ce ne trebuie nouă, zise Odell, este ca să ni‑l aducă întreg pe Simon Cormack. Pe mine nu mă interesează nici dacă se ia la harţă cu generalii, nici dacă fute oi.
— Te rog, îl imploră Donaldson. Apropo, că am uitat. De ce s‑a lăsat de treaba asta?
— S‑a retras, zise Brad Johnson.. Ceva în legătură cu o fetiţă care a fost omorâtă în Sicilia acum trei ani. Şi‑a luat toţi banii, şi‑a încasat poliţa de asigurare pe viaţă şi şi‑a cumpărat un teren în sudul Spaniei.
Un adjunct de la centrul de comunicaţii îşi vârî capul pe uşă. Era ora patru dimineaţa; trecuseră douăzeci şi patru de ore de când fuseseră treziţi cu toţii.
— Weintraub tocmai a aterizat la Andrews cu însoţitorul lui, îi anunţă el.
— Aduceţi‑i aici fără întârziere, îi ordonă Odell, şi chemaţi‑i şi pe directorul de la Anchetări Penale, directorul FBI şi domnul Kelly să vină împreună cu ei.
Quinn era îmbrăcat tot cu hainele cu care plecase din Spania. Din cauza frigului îşi mai pusese şi un pulover scos din sac. Pantalonii negri ai unicului său costum erau numai buni ca să meargă la biserică în Alcantara del Rio, pentru că în satele din Andaluzia ţăranii încă mai merg la biserică îmbrăcaţi în negru. Dar erau groaznic de şifonaţi. Trecuse multă vreme de când puloverul văzuse zile mai bune, şi barba îi era nerasă de trei zile.
Cu toată lipsa de somn, membrii comitetului arătau cu mult mai bine. De acasă şi se aduseseră haine de schimb, lenjerie de corp, cămăşi proaspăt călcate şi costume, iar alături aveau la dispoziţie săli de baie unde puteau să‑şi facă toaleta. Weintraub nu făcuse nici o escală de la Andrews la Casa Albă; Quinn arăta ca o lepădătură din banda dezmoşteniţilor.
Weintraub pătrunse primul în încăpere, se dădu la o parte ca să‑i facă loc lui Quinn şi apoi închise uşa. Oficialităţile din Washington se uitau la Quinn în tăcere.
Bărbatul cel înalt se îndreptă fără vorbă către fotoliul de la capătul mesei, se aşeză în el fără să fie invitat şi anunţă simplu:
— Eu sunt Quinn.
Vicepreşedintele Odell îşi drese vocea.
— Domnule Quinn, te‑am invitat aici pentru că ne gândim să‑ţi cerem să accepţi misiunea de a negocia cu bine eliberarea lui Simon Cormack.
Quinn clătină din cap. Îşi închipuise doar că nu l‑au invitat acolo ca să discute despre fotbal.
— Aveţi la dispoziţie situaţia la zi a celor ce se întâmplă la Londra? întrebă el.
Membrii comitetului răsuflară uşuraţi văzînd că acesta intrase în subiect atât de rapid. Brad Johnson îi întinse un telex pe care Quinn îl studie în tăcere.
— Cafea, domnule Quinn? îl întrebă Hubert Reed.
În mod normal, miniştrii de finanţe nu servesc chiar ei cafeaua, dar Reed se sculă de la masă şi se îndreptă spre ibricul de pe măsuţa de lângă perete. Se consumase deja cafea în cantităţi industriale.
— Neagră, spuse Quinn continuându‑şi lectura. Nu v‑au contactat încă?
Nu mai era nevoie să spună cine.
— Nu, îi răspunse Odell. Tăcere deplină. Au existat, bineînţeles, sute de telefoane false. O parte în Anglia. Numai la Washington am primit deja o mie şapte sute de apeluri. E o mană cerească pentru toţi ţăcăniţii.
Quinn continuă să citească. Weintraub îi povestise cazul în linii mari în timpul zborului. Acum se punea doar la curent cu ultimele evenimente. Care erau întristător de puţine.
— Domnule Quinn, aveţi cumva idee cine ar fi putut să comită treaba asta? îl întrebă Donaldson.
Quinn îşi ridică privirea.
— Domnilor, există patru tipuri de răpitori. Numai atât. Cei care ne‑ar avantaja pe noi cel mai mult sunt amatorii. Aceştia nu sunt buni planificatori. Chiar dacă reuşesc să ducă la bun sfârşit operaţiunea de răpire, lasă întotdeauna urme. De obicei sunt depistaţi cu uşurinţă. Le lipseşte sângele rece, ceea ce poate fi periculos. În mod obişnuit, echipele de eliberare a ostaticilor le iau urma, îi păcălesc şi reuşesc să recupereze ostaticii teferi. Dar în cazul nostru nu e vorba de amatori.
Nu‑l contrazise nimeni. Îl urmăreau cu toţii cu cea mai mare atenţie.
— Cei mai periculoşi sunt maniacii cei de genul bandei lui Manson. Inabordabili, ilogici. Nu doresc nici o recompensă materială; ucid din pură plăcere. Partea bună este că oamenii noştri nu par să fie maniaci. Pregătirile sunt prea meticuloase şi execuţia prea precisă.
— Dar celelalte două tipuri? întrebă Bill Walters.
— Dintre celelalte două tipuri, cei mai periculoşi sunt fanaticii, politici sau religioşi. Cererile lor sunt uneori imposibil de satisfăcut practic. Aceştia caută gloria, publicitatea mai presus de orice. Luptă pentru o Cauză. O parte din ei sunt gata să‑şi dea şi viaţa pentru ea; şi toţi sunt gata de crimă. Pentru noi se prea poate ca această Cauză a lor să pară o simplă aberaţie. Nu însă şi pentru ei. Şi nu sunt proşti deloc doar plini de ură împotriva Societăţii şi, deci, şi a victimei, care face parte din ea. Fanaticii omoară ca să facă un gest, nu pentru ca să se apere.
— Care e cel de‑al patrulea tip? voi să ştie Morton Stannard.
— Criminalii profesionişti, îi răspunse Quinn fără nici o ezitare. Aceştia vor bani asta‑i cel mai uşor. Pentru ei ostaticul reprezintă o investiţie. Şi nu sunt dispuşi să‑şi distrugă investiţia cu prea multă uşurinţă.