Între timp, mâncase tot ce era la vedere. Atât Culegătorii, cât şi Oameni-Maşină o priviseră amuzaţi. Silack rupse tăcerea:
— S-a lucrat din greu noaptea trecută.
— Mi-a scăpat ceva?
— Demonii au fost activi, preciză Kay. Nu mai este nici un gigant mort între zid şi iarba înaltă. Beedj a găsit o adevărată movilă de oase curate în iarbă. Nu s-au atins de Vampiri. Presupun că i-au păstrat pentru la noapte.
— Drăguţ din partea lor! — O dată dispăruţi morţii lor, jelitul giganţilor lua sfârşit, doar dacă… — Ar fi fost mai politicos dacă ar fi luat şi restul de morţi. Altceva?
Silack arătă cu mâna spre cer.
Acum nu mai ploua. Norii formau un plafon plat şi infinit, foarte ridicat. Privirea putea cuprinde împrejurimile până destul de departe. Vala remarcă pe câmpie un car, tras de animale şi apreciabil ca mărime, ce se îndrepta spre domeniile giganţilor. Erau cinci animale imense, cu şolduri solide. Carul supradimensionat avea nevoie de forţa lor.
— O să ajungă aici înainte de căderea nopţii. Chiar şi aşa, dacă specia voastră poate dormi pe frânturi, aveţi destul timp.
Vala aprobă din cap şi se urcă din nou pe zid, pentru a-şi continua somnul.
Paroom călătorea pe locul conducătorului, alături de un bărbat cu piele roşie, mult mai mic de statură. Alţi trei Roşii se aflau în incinta închisă din spatele lor.
Opriră carul chiar sub zid, lângă deschizătură. Apoi, ridicară ceva de pe platforma lui. Vala îşi miji ochii, în încercarea de a distinge ceva aproape invizibil. Instinctele sale de comerciant îi alertaseră sistemul nervos într-un fel de neînţeles.
După Prăbuşirea Oraşelor, vehiculele zburătoare erau cele mai obişnuite obiecte căzute. Aceste foi curbe şi transparente reprezentau tipul de lucruri pe care oamenii le găseau la vehiculele prăbuşite. Majoritatea erau făcute cioburi. Aceasta, însă, arăta intactă. Valoarea sa trebuia să fie imensă!
Roşii înaintau ţinând-o de colţuri. Fiecare purta câte o sabie aproape tot atât de înaltă ca şi ei, agăţată de spate, într-o teacă de piele. Atât bărbaţii, cât şi femeile erau îmbrăcaţi în kilturi de piele şi purtau rucsacuri tot din piele, dar îmbrăcămintea femeilor era împodobită în culori mai vii. Aveau cu toţii dinţii foarte ascuţiţi şi un rând dublu de canini.
Le ieşiră în întâmpinare Valavirgillin, Kaywerbrimmis, Moonwa, Thurl, complet ascuns sub armură, Manack şi Coriack. Grupul era un pic redus.
— Thurl, asta este o fereastră, spuse unul dintre bărbaţii Roşii pe un ton solemn. Este un cadou de la Oamenii Mlaştinii, care nu pot pleca din locul unde trăiesc. Ne mulţumesc astfel pentru că o să-i protejăm de plaga crescândă a Vampirilor. Oamenii Mlaştinii nu pot pleca, pentru că numai mlaştina le dă lor viaţă.
Valavirgillin surprinse privirea nedumerită a lui Thurl.
— Cunoaştem şi noi astfel de specii, interveni ea. Mlaştina, deşertul, versantul unui munte, o pădure care este alcătuită dintr-un singur tip de arbori. Burţile lor s-au schimbat şi acceptă doar un singur fel de hrană, sau nu pot supravieţui în frig sau în căldură, sau le face rău o umezeală redusă a aerului ori una prea mare. În schimb, acesta este un dar magnific.
— Într-adevăr! încuviinţă Thurl. Vom face tot ce putem pentru Oamenii Mlaştinii! Aceşti aliaţi ai noştri au fost în stare să ajungă la noi…
Thurl făcu prezentările de rigoare, vorbind rar şi pronunţând numele Culegătorilor şi ale celor din specia Oamenii-Maşină destul de corect.
— Eu sunt Tegger hooki-Thandarthal, spuse bărbatul Roşu. Ea este Warvia hooki-Murf Thandarthal. Am călătorit împreună cu Anakrin hooki-Whanhurhur şi Chaychind hooki-Karashk.
Ceilalţi doi Roşii plecaseră să aibă grijă de animalele de povară.
— Cum fac semenii voştri rishathra? întrebă direct Thurl.
— Noi nu putem, răspunse Warvia, fără a mai insista asupra acestui subiect.
Paroom zâmbi, iar Vala îi întoarse zâmbetul, imaginându-şi dezamăgirea bărbaţilor din specia Giganţii Ierbii. Ca gazdă, Thurl le vorbi în numele tuturor, aşa cum o cerea protocolul, dar foarte scurt. Ce rost ar fi avut să povestească despre talentul oaspeţilor în rishathra, în faţa unei specii care nu putea s-o facă deloc? Tegger şi Warvia abia dădură din cap atunci când îşi încheie discursul de primire. Ceilalţi bărbaţi Roşii nici măcar nu îl ascultaseră. Examinau cadavrele de Vampir lungite pe cearşafuri şi şuşoteau foarte repede.
Tegger şi Warvia semănau foarte mult. Pielea lor roşie era netedă, iar faţa lipsită de păr. Purtau kilturi din piele moale, împodobite cu fireturi decorative. Erau la fel de înalţi ca şi Oamenii-Maşină, dar mult mai slabi. Urechile mari se ridicau de-o parte şi de alta a capetelor înguste. Dinţii lor erau extrem de ascuţiţi. Warvia avea sâni, dar destul de plaţi.
— N-am auzit niciodată să fi fost găsiţi atât de mulţi Vampiri împreună, spuse ea.
— Aţi omorât o armată, adăugă Tegger. Zac pretutindeni. Vecinii voştri trebuie să se bucure.
Warvia interveni din nou.
— Au venit Demonii?
— A venit o adevărată armată de Vampiri noaptea precedentă, preciză Thurl. O armată s-a retras când soarele a risipit umbrele nopţii. Voi aţi văzut doar morţii pe care i-au lăsat în urmă, — pe morţii noştri i-au luat Demonii. Ca număr, ei erau aproape de două ori mai puţini, la care s-au adăugat o sută de Culegători şi patru dintre Oamenii-Maşină. Vampirii sunt un duşman cumplit. Vă spun bun venit!
— Noi n-am mai văzut ceva atât de cumplit, spuse Tegger. Tinerii vânători începuseră să dispară. Atunci, ne-am spus că fie învăţătorii noştri şi-au pierdut îndemânarea, fie ne-a găsit pe noi un vânător nou şi necunoscut. Paroom, te rog să ne ierţi dacă nu te-am crezut!
Paroom înclină graţios din cap.
— Ceea ce ştiam noi despre Vampiri s-a dovedit pe jumătate fals, interveni Thurl. Imperiul Oamenilor-Maşină a venit la timp pentru a ne ajuta.
Vala îşi dădea seama că nici un alt gigant n-ar fi putut spune aşa ceva. Discreditarea tribului era totuna cu discreditarea lui Thurl.
— Trebuie să vă arătăm locurile noastre de apărare, continuă căpetenia. Dar, mai întâi, aţi mâncat? Vreţi să gătiţi cât timp mai este lumină?
— Noi mâncăm carnea nepregătită. Ne place varietatea. Ştim că Giganţii Ierbii nu obişnuiesc să mănânce carne… dar Culegătorii şi Oamenii-Maşină? Putem să împărţim cu voi? Să vă arătăm ce avem.
Aveau cinci animale de povară şi cuşca de pe platforma carului. Animalul din interiorul cuştii le surprinsese privirile şi începuse să guiţe. Era la fel de mare precum unul dintre Giganţii Ierbii, un carnivor, remarcase Vala.
— Ce este? întrebase ea nelămurită.
— Un hakarrch, preciză Tegger cu evidentă mândrie. Vânează pe Dealurile Barieră. Două exemplare ne-au fost trimise de Oamenii Grădinari pentru plăcerea noastră. Deşi vâna în afara terenului familiar lui, masculul a reuşit să omoare pe unul dintre noi înainte de a-l doborî.
Era o împăunare. Cu alte cuvinte: ce vânători mari suntem noi! O să-i vânăm noi pe prădătorii mai mici, o să vă vânăm noi Vampirii!
— Perilack, am putea să-l împărţim pe ăsta? sugeră Vala. Nu la noapte, ci mâine, la prânzul nostru.
— S-a făcut! spuse femeia Culegător. Warvia, în noaptea asta ai putea să vânezi un animal de povară. Mâine şi poimâine, lăsaţi-ne pe noi să facem pe gazdele. O să vă hrănim pe toţi până ce… — Muchia de Umbră muşcase o bucăţică din soare, dar lumina era încă strălucitoare. — … până ce mâncătorii de morţi se vor hotărî să vorbească. O să vă placă să gustaţi carne de smeerp!