Forma negricioasă şi pătrăţoasă se apropie din nou, cu braţele larg deschise. Cea albă se retrăgea rapid pe picioarele ei slăbănoage. Adunându-şi curajul, sau îmboldită de foame, se resemnă în cele din urmă şi acceptă îmbrăţişarea celeilalte.
Negrul se freca de alb. Vala auzi un ţipăt ca al pisicii de munte în timp ce forma albicioasă se eliberă şi alergă în aval, spre ţărmul fluviului.
Forma neagră nu o putea prinde. Se oprise şi începuse să grohăie dezolant.
— Cât de repede? se interesă din nou Tegger.
— Vom ajunge jos înainte de miezul nopţii, la timp ca să ne spălăm. Apoi, cred că ne vom testa apărarea. Ar fi mai bine dacă Vehiculul Doi ar rămâne sus până în zori. Manack, ai auzit? Coriack?
— Am auzit, răspunse Coriack. Vehiculul Doi rămâne sus până în zori.
— Du-te să-i spui lui Kaywerbrimmis. Apoi, rămâi cu cei de acolo! Nu vreau să stai singur noaptea pe pantele muntelui.
Beedj se ridică şi începu să se deplaseze înainte şi spre dreapta, cu arbaleta pregătită. Barok controla Tunul. Tegger stătea cocoţat deasupra lui, scrutând împrejurimile.
Hominidul negru zăcea neconsolat în noroiul fluviului. În cele din urmă, se rostogoli şi văzu vehiculul care cobora. Rămase în aşteptare.
Manack sări de pe treapta vehiculului şi fugi în faţă. Vala ţinea pistolul în mână, pregătită să tragă.
Un Vampir cânta.
Muzica era inconfundabilă şi-i înfiora nervii. Manack se opri brusc. Vala nu vedea nici o ţintă. Făptura Fluviului se îndrepta cu un mers legănat spre tufişuri.
Cel de-al doilea Vampir ieşi timid din ele şi porni în întâmpinarea lui. Era mascul. Îşi ridicase braţele, cu un gest de implorare. Deşi muzica şi mirosul se amestecau sălbatic în mintea ei, Vala trase.
Glonţul îl lovi în omoplat, doborându-l. În semiobscuritate, sângele său era la fel de roşu ca al oricărui hominid. La nările Valei ajunse un damf puternic din mirosul lui; ea îşi ridică prosopul şi inhală piperpraz.
Manack se opri dezgustat. Făptura Fluviului se aruncă asupra cadavrului. Vampirul se zbătu, cuprins de convulsiile agoniei, apoi se linişti. Vala trăsese vehiculul chiar lângă ei. Pasagerii săriră de pe treptele laterale.
Păr negru mătăsos, braţe şi picioare scurte şi groase, mâini şi tălpi late, corp fusiform… haine, torsul Femeii Fluviului era acoperit cu blana maronie a altei creaturi. Ea îşi ridică privirea spre ei şi se retrase de lângă cadavrul Vampirului cu un efort vizibil.
— Bine-aţi venit, spuse ea. Eu sunt Wurblychoog…
Urmă o curgere fluidă de silabe, secondată de un zâmbet palid. Nu se putea pronunţa aşa ceva.
— Bine te-am găsit, Wurble! răspunse Vala. Sunt Valavirgillin. De ce nu te-a ucis Vampirul?
— Din cauza asta, spuse femeia şi mâinile îi alunecară de-a lungul corpului ei cilindric.
Haina i se încheia strâns la gât. Pe părţile laterale, părul fusese ras şi se vedea pielea moale. Restul, pieptul şi spatele, erau acoperite cu blana luată de la un alt animal.
— Noi obţinem un gel, continuă ea, de la un prădător care înoată în Lacul Adâncurilor, ce se află la o jumătate de zi de mers peste uscat.
Acest peşte gelatinos înţeapă peştii pentru a-i mânca. Acul este în gelatină. Noi ungem hainele făcute dintr-o altă blană cu acest gel, apoi radem blana acolo unde ţinem mâinile atunci când înotăm. Vampirilor nu le place acul, dar după, trebuie… trebuie…
Se întoarse spre Manack.
— Tu, curajosule mic, ştii să înoţi? Poţi să-ţi ţii o perioadă respiraţia?
— M-aş îneca, răspunse Manack.
— Tribul Casamoale are numai patru astfel de haine, îşi continuă povestea Femeia Fluviului. Vampirii ne-au barat ţărmurile cu mulţi falani în urmă. Dacă, din când în când, unul dintre noi îmbracă o haină şi lasă un Vampir să-l îmbrăţişeze, există posibilitatea să-i înveţe să-i lase în pace pe Oamenii Fluviului. Apoi, putem vâna o vreme şi pe ţărm.
— Ai dat dovadă de mare curaj! spuse Vala.
— Mi-am arătat curajul pentru Borubble, ca să mi-l fac pereche.
— Şi ca să prinzi şi ceva miros de Vampir pe tine, interveni maliţios Waast.
— Shubble flup! Despre asta nu se vorbeşte. Tu, roşcatule, poţi să te scufunzi timp de câteva zeci de răsuflări?
Tegger îşi clătină capul a negare. Se săturase de asemenea întrebări. Femeia Fluviului oftă.
— Am auzit de rishathra, continuă ea. N-am practicat-o niciodată. Ne trebuie împerechere! Am să-i spun lui Borubble vestea cea bună. O să-i spun, de asemenea, că au venit Vizitatorii. Staţi aici, pe teren deschis, să-i vedeţi pe Vampiri de la distanţă, dacă vin.
Traversase ţărmul şi sărise în apă, mai înainte ca Vala să-şi formuleze un răspuns inteligent.
Apa putea să ascundă şi alte pericole, în afară de Vampiri. Întreaga echipă se îmbăiase ţinându-şi armele la-ndemână. După aceea, Barok urcă în amonte, alături de Culegători, ca să pescuiască. Vala îi invidia un pic, dar ea trebuia să rămână şi să organizeze apărarea.
Vehiculul Unu îşi petrecu noaptea pe ţărmul noroios. Nu mai venise nici un vizitator, fie el Vampir sau Om al Fluviului.
Totul se desfăşura atât de liniştit! gândi Vala. Aproape toate decurgeau conform planului lor. Acest lucru o neliniştea.
Cu trei nopţi în urmă, dăduseră o formă finală planurilor lor.
Patru Roşii veniseră la război. Warvia şi Tegger rămăseseră, dar doi bărbaţi fără pereche — Anakrin hooki-Whanhurhur şi Chaychind hooki-Karashk — fuseseră convinşi să se întoarcă în teritoriile Roşiilor, cu instrucţiuni care ar fi putut să-i salveze pe toţi. Whand se săturase de Vampiri şi se părea că o lăsase gravidă pe Spash. Rămăseseră să realimenteze cu alcool Vehiculul Trei. Asta le permitea lui Valavirgillin şi Kaywerbrimmis, să-şi împartă comanda celor două vehicule.
Aleseseră echipele mai devreme, apoi, de atunci, se certaseră pe această temă în fiecare noapte.
Scormonitul timp de câteva zile în muntele de bălegar produs de Giganţii Ierbii, nu îmbunătăţise imaginea celor din specia Oamenii-Maşină în ochii acestui trib. Vala era sigură de acest lucru. Dar balega giganţilor le furnizase mai multe butoaie cu cristale de salpetru.
Harta în relief din afara zidurilor devenise mai elaborată şi mai încântătoare. Numai o jumătate de noapte şi de zi fusese acolo lumină pentru ca Demonii şi celelalte specii să lucreze împreună la ea; aveau, însă, la dispoziţie un falan întreg, adică şaptezeci şi cinci de zile. Praful fusese acoperit cu fân colorat. O dată ce martorii se puneau de acord cu înfăţişarea terenului, îl uscau bine cu ajutorul cărbunilor, iar după aceea utilizau nisip colorat ca să marcheze posibilele rute pentru vehicule. Încă mai deplasau acele linii, când cădea noaptea peste ei, şi toţi se retrăgeau în interior.
Vampirii nu mai veneau în fiecare noapte, dar apăreau în turme.
Vampirii nu învăţau, nu comunicau. Moonwa montase fereastra adusă de la Oamenii Mlaştinii pe curbura zidului dinspre tribord, spre sensul de rotaţie, iar războinicii celor patru specii îi omorau cu puştile şi arbaletele, trăgând din jurul unui scut invizibil.
În felul acesta, timp de mai multe nopţi, Vala învăţase, să tragă cu arbaleta. Era încântată de falsul sens al invulnerabilităţii… fals pentru că fereastra nu oprea miasma Vampirilor.
Clădirea centrală era aproape un dom, o pânză întinsă peste partea de sus a pereţilor de pământ şi prinsă de un pilon central. Era imensă, dar la fel de aglomerată. O mie cinci sute de giganţi — mai multe femei decât bărbaţi, foarte mulţi copii, bebeluşi pretutindeni — produceau un miros suficient de dens pentru a fi tăiat cu sabia-seceră.