Wemb era într-un ciopor de neveste. Acestea îi vânau hrana din gură, în timp ce se hrăneau ele însele, iar lui Wemb se părea că îi plăcea. Barok îi făcu un semn cu mâna şi ea îi răspunse la fel, fără să se ridice. Îşi revenea frumos, gândi Vala, de pe urma nopţii petrecute alături de Barok, printre Vampiri.
Barok trebuia să meargă cu Vehiculul Unu. Vala se întreba dacă se va retrage din joc, urmându-i pe Whand şi Spash, sau va alege să vâneze Vampirii care-i luaseră fata.
Giganţii Ierbii erau masivi, dar le plăcea îngrămădeala. Pentru Oamenii-Maşină, descoperise Vala, problema era să evite intrarea în ea.
Roşii erau iritabili. Giganţii Ierbii le dădeau sfaturi.
Dacă Roşii şi Oamenii-Maşină se simţeau copleşiţi, de ce nu erau şi micuţii Culegători intimidaţi? Ei găsiseră o strategie care părea să funcţioneze. Unii se jucau cu copiii, alţii aveau grijă de toaleta adulţilor. Ochii lor miopi reuşeau să descopere insectele parazite cu cea mai mare precizie.
Thurl se smulsese dintr-un grup de neveste şi o întrebase pe Vala curtenitor, fără pic de maliţie în glas:
— Ai obţinut ce voiai din grămada de excremente? Sosise, deci, vremea să-i destăinuie un secret.
— Da, şi vă mulţumim. Când amestecăm cristalele cu sulful şi cărbunele pe care Roşii le adună, obţinem ceea ce ne împinge gloanţele.
— Aha! spuse Thurl, ascunzându-şi surpriza.
El nu putea să facă praful de puşcă: încă nu cunoştea proporţiile, îşi spusese Vala. Acum, cel puţin, ştia că nu era vorba doar de o perversiune a Oamenilor-Maşină.
În pauză, se insinuase muzica Vampirilor şi pauza devenise linişte.
Acum, însă, cântecul Vampirilor avea un acompaniament instrumental tot mai sonor. La început, se potrivea cu muzica lor. Vala învăţase să distingă harfa, buciumul, fluieratul naiului, thuterul. Acum, vaietul muzical al Demonilor altera cântecul Vampirilor, în timp ce ritmul thuterului din fundal creştea tot mai mult, accelerând bătăile inimii. Nu se mai auzea deloc cântecul Vampirilor.
Era al doilea răsărit de soare de când se puseseră în mişcare. Noaptea, poposiseră pe un promontoriu deasupra unui râu. Vampirii îi lăsaseră în pace.
Ajunseseră cirezile lui Ginjerofer în dimineaţa celei de-a doua zile. Roşii îi aşteptau cu alcoolul. Cărbunele şi sulful pe care le importaseră de foarte departe, în schimbul propriei lor avuţii, reprezentau o cantitate prea mică pentru a se mândri cu ea.
Noaptea acoperise soarele înainte ca vehiculele să fie încărcate. Roşii îşi făcuseră tabăra în jurul lor. Când veniseră Vampirii, tunurile începuseră să-şi împrăştie focul peste vârfurile corturilor ridicate de Roşii. Până în zori, numărul Vampirilor morţi trecuse de patruzeci.
Vehiculele transportau bunuri de schimb şi Vala făcuse unele cadouri, dar cei patruzeci de Vampiri morţi contribuiseră cu mult mai mult la menţinerea unităţii în rândul speciilor ce alcătuiau caravana.
A treia zi, ajunseseră la Trecătoarea Zăpezii. Pe parcursul ei se văzuseră nevoiţi să înfrunte variatele dificultăţi ale terenului, să lupte cu altitudinea şi pantele, să se certe între ei; dar Vala era fericită că se scurseseră fără probleme două zile de mers. Puteau ajunge la refugiul Vampirilor a doua zi la prânz, dacă ar fi fost destul de nebuni să meargă direct acolo.
Dimineaţa, coborâse şi Vehiculul Doi. Warvia stătea deasupra cabinei tunului, sub o foaie de cort.
— Waast, este adevărat că Trecătoarea Zăpezii e cea mai uşoară cale peste munţi? strigă Twuk, bine dispus.
— Când Roşii şi Demonii sunt de acord, cine se mai poate îndoi?
— Şi Vampirii cred la fel!
Vehiculul Doi era plin de larma victoriei. Chiar şi capul întunecat al Buciumei se ridică în lumina zilei, mijindu-şi ochii şi zâmbind grotesc, înainte să cadă la loc. Vala nu remarcă atunci tăcerea Warviei. Păstorii Roşii se veseleau arareori.
Hărmălaia îi trezise şi pe alţii. De-a lungul ţărmului, Vala observă mai multe capete negre ce ieşeau la suprafaţă. Oamenii Fluviului se apropiară, iar Vala îi lăsă, în timp ce Kay, Chit, Twuk, Paroom, Perilack şi Silack îşi povesteau reciproc întâmplările.
Kaywerbrimmis parcase Vehiculul Doi pe pintenul unei stânci, deasupra trecătorii. Priveliştea cuprindea aceeaşi pătură densă de nori — nu era ceea ce sperase, dar se aşteptase la asta. Toţi se îmbăiaseră în râurile pe care le traversaseră de două ori în trei zile. Chiar dacă nu scăpaseră complet de miros, cel puţin încercaseră.
(Acum nu mai erau deloc lipsiţi de miros, zâmbind, atingându-se şi luându-şi unul altuia vorba din gură. Vala nu putea decât să ghicească cum îşi petrecuse fiecare noaptea trecută.)
Întunericul se aşternuse deasupra lor. Vampirii începuseră să se îmbulzească prin trecătoare. Din postul său de pază, Buciuma îi alertase pe toţi.
Probabil că încărcătura Vehiculului Doi, încă stivuită în trecătoare, purtase cu sine vreun miros. Kay îndreptase tunul spre tribord, în raport cu acel punct, şi aşteptase. Reuşise să ucidă douăzeci cu numai trei salve.
Pentru o vreme, Vampirii lăsaseră trecătoarea liberă. Apoi, prinseseră din nou curaj şi începuseră s-o străbată. Pasagerii lui Kay se folosiseră de această şansă pentru a executa trageri la ţintă precisă, dar, mai târziu, îi lăsaseră să treacă. Săgeţile şi gloanţele puteau fi recuperate, nu şi praful de puşcă.
După aceea, se buluciseră din nou. Kay utilizase iarăşi tunul şi îi oprise imediat.
— Aveau prizonieri, Vala. Un tip voinic şi molatec, cu mâini mari şi umeri laţi, şi o femeie masivă, cu un cap mai scundă decât el, amândoi cu un păr blond ciufulit în jurul capetelor, ce semănau cu nişte ciuperci. Warvia i-a văzut cel mai bine. Nu-i aşa, Warvia?
Warvia se ridică în picioare.
— Noi îi cunoaştem pe Oamenii Fermieri. Sunt erbivori. Cultivă tot soiul de plante, pentru rădăcini, şi ţin, de asemenea, şi animale, în parteneriat cu triburile de Păstori Roşii, care-i apără. Noaptea trecută n-am văzut nici un Roşu.
— Nu erau legaţi şi nu încercau să scape, adăugă Paroom. Fiecare avea Vampirul său, mă rog, tovarăş. N-am putut ochi mai bine. Am împuşcat şi câţiva care nu aveau companie…
— Ne cântau, interveni şi Twuk. Buciuma cânta şi ea. Asta i-a speriat. Dar, pe Arcadă, ce or fi vrând să facă Vampirii cu prizonierii?
— Turme… spuse Tegger.
Vorbise aproape absent, pentru că o studia pe Warvia, care nu voia să privească pe nimeni. Totuşi, era un gând urât. De două ori urât: implica o doză de raţionalitate în rândul Vampirilor, ceea ce ar fi reprezentat un amănunt stânjenitor.
— Am simţit vântul în nările noastre, continuă Kaywerbrimmis, un vânt rece, umed şi curat, până pe la mijlocul nopţii. Vampirii începuseră să treacă din nou, iar aceştia nu aveau prizonieri. Fugeau. Poate că mirosul propriilor morţi îi făcea nervoşi. I-am împuşcat fără probleme. Apoi, vântul s-a schimbat şi am început să-i mirosim.
Buciuma îi privea de sub coviltir, ascultând, dar faţa ei era complet cufundată în întuneric.
— Ar fi trebuit să-i vânăm, Kay, spuse ea. Muzica noastră îi zăpăcise, îi îngheţase.
Ochii lui Kay o fixau pe Vala.
— Nu mai contează! Am invitat-o pe Buciuma să mi se alăture în rishathra. — Femeia Demon era gata să se alăture Vampirilor! gândi el, fără s-o spună. — Ea cânta, noi dansam. Warvia m-a acuzat că am abandonat lupta, dar ceilalţi au prins idee destul de repede…