În râsul general, şoapta de tenor a lui Harpster răsună clar:
— Cum a fost el?
— Inspirat. La fel şi Paroom, preciză prompt Buciuma.
— Noi… — Kay se opri brusc, nu mai mult decât ar fi durat o bătaie de inimă, dar Vala îşi dădu seama imediat. — … am participat cu toţii, înţelegi, Vala, atunci i-am adunat la gura trecătorii. De îndată ce am încetat împuşcăturile, s-au bulucit prin ea ca apele unui râu. Am fi putut tăia mirosul lor în cărămizi şi să-l vindem bătrânilor.
Tegger îşi îndreptase privirea spre perechea sa. Tăcerea Warviei îl neliniştea, gândi Vala, dar nu remarcase nimic mai evident.
— Pesemne că Thurl, ne-a dat-o pe Twuk pentru că este mai mică, continuă Kaywerbrimmis. A fost o decizie inspirată.
Figura lui Twuk se luminase de un zâmbet. Warvia privea undeva în depărtare cu o figură împietrită.
— Cred că două zecimi din noapte au trecut astfel. Apoi, vântul şi-a schimbat direcţia, din nou. N-am remarcat pe loc: miasma de Vampir dispăruse, dar ne rămăseseră propriile mirosuri. Atunci, Chit a văzut…
— Vampirii încercau să se târască pe gheaţă spre noi, interveni acesta. Nu erau mai închişi la culoare decât gheaţa.
— Vântul sufla în rafale şi continua să bată astfel, reluă Kay. Ei adulmecaseră un damf de-al nostru, priviseră în jur şi presupun că ne văzuseră.
— Erau vreo zece, adăugă Paroom.
— Spre dimineaţă, au încetat să mai vină, vorbi din nou Kay. Pur şi simplu, am lăsat un covor de Vampiri morţi în trecătoare.
— Nu este nimic sub Arcadă ca mirosul a o sută de cadavre de Vampir, spuse Twuk. Până şi ei îşi evitau proprii morţi.
— Asta este de ţinut minte, murmură Valavirgillin.
— Devreme în zori, continuă Twuk, ne-am adunat încărcătura, gloanţele şi săgeţile. Vala, eu cred că am văzut Cuibul din Umbră.
— Spune…
— Warvia?
— Dinspre sensul de rotaţie, lumina zorilor se apropia de noi, în timp ce eram încă în întuneric, vorbi femeia Roşie, fără să privească în jos. Eram epuizaţi, dar eu mă aflam la postul meu, aici, pe cabina tunului. Norii se destrămaseră. Am văzut două linii negre. Greu de spus cât de departe, sau cât de sus — se zărea doar o placă neagră cu structuri deasupra, mai ridicate în centru şi strălucind argintiu, lăsând o umbră neagră dedesubt.
— Nu-i mai mult decât ne-a spus Harpster, spuse Vala, uitându-se cu atenţie la ea.
Un fulger de mânie îi brăzdase chipul.
— Am putut să văd curbele argintii ale fluviului, ale acestui fluviu, cum se scurg în umbră.
— Noi am auzit de Cuibul din Umbră.
Vocea nouă venea dinspre o formă neagră lucioasă, de gen şi vârstă incerte, care ieşise din apă şi rămăsese ridicată în noroi.
— Eu sunt Rooballabl, continuă făptura. Bine aţi venit în Casamoale! Aveţi liberă trecere din partea noastră. Eu vorbesc Limba mai bine decât cei mai mulţi. Mi s-a spus că nici unul dintre voi nu va risha?
— Nu sub apă, Roobla. — Vala răspunsese cu un anumit regret. Asta putea fi o lovitură. — Spuneai ceva despre Cuibul din Umbră?
— Cuibul din Umbră este o peşteră fără pereţi. Un acoperiş negru ce măsoară de jur împrejur o mie cinci sute de paşi, cu laturi deschise. Vampirii au trăit şi — s-au înmulţit acolo cu mult timp înainte ca vreunul dintre noi să se fi născut.
Harpster vorbi fără să iasă de sub coviltir. Numai Vala îl auzea.
— O mie cinci sute de paşi de jur împrejur ar însemna mai puţin de cinci sute de paşi în diametru, paşii Oamenilor Apei. Două sute de-ai Giganţilor Ierbii, trei sute pentru noi, ceilalţi. Trei sute de paşi în diametru, aşa cum v-am spus.
— Roobla, cât de înalt este acest acoperiş? întrebă Vala. Rooballabl purtă o scurtă discuţie compusă din gâlgâieli cu cineva aflat încă în apă, înainte de a răspunde:
— Fudghabladl nu ştie.
Mai multe gâlgâieli, apoi Robia vorbi din nou:
— Destul de jos pentru a opri ploaia, chiar şi când bate un vânt puternic. Înţelegeţi, numai Fudghabladl a fost acolo…
— Cum este Casamoale sub Cuibul din Umbră? Pot Vampirii să înoate?
Se auzi o cacofonie de voci gâgâite. O făptură înaintă… avea dungi albe pe cap şi pe unde ar fi trebuit să fie maxilarele… sâsâind către Rooballabl.
— Noi trebuie să ne lăsăm la fund când trecem pe acolo, răspunse acesta. Nici unul nu s-a mai dus. Acolo apa este absorbită, iar uneori devine un whonkee. — Cuvânt necunoscut. — Vampirii nu înoată niciodată.
Nevăzut, Harpster vorbi din nou:
— Whonkee, calea morţilor… Vala dădu din cap.
Warvia dispăru în cabina tunului.
În timp ce discuţiile continuau, Vala supraveghea Vehiculul Doi. Warvia nu mai ieşea. Şi unde era Tegger?
Oamenii Fluviului observaseră Vampirii de generaţii întregi, dar numai din punctul lor de vedere. Din când în când, Vampirii rostogoleau cadavre în Casamoale, cu sutele o dată, din zece până la douăzeci de specii, inclusiv a lor. După o rotaţie, urma să fie o recoltă mare de peşti. Asta era bine de ştiut… dar bătrânul Fudghabladl nu mai fusese în apropierea Cuibului din Umbră de mai bine de douăzeci de falani. În afară de pescuit, nimic din ce exista dincolo nu justifica traversarea Cuibului de Umbră.
— Harpster, vorbi Vala cu vocea scăzută, cadavrele rostogolite în Casamoale sunt pierdute pentru voi, nu-i aşa?
— Le mănâncă peştii, iar Pescarii mănâncă peşti şi, în final, toţi sunt ai noştri.
— Flup! Aţi fost furaţi.
— Vala, Vampirii sunt animale, şi animalele nu fură.
— Nimeni, în afara Oamenilor Fluviului, nu poate să ajungă la Cuibul din Umbră şi să rămână în viaţă, continuă Rooballabl. De ce întrebaţi lucrurile astea? De ce sunteţi aici atâtea specii?
— Vrem să punem capăt ameninţării Vampirilor, răspunse Beedj, mai rapid decât Vala. Îi vom ataca în bârlogul lor. Hominizii care n-au putut călători, ne-au sprijinit.
Oamenii Fluviului şuşotiră între ei. Vala crezu că remarcă nişte râsete tăcute. Poate se înşelase.
— Valavirgillin, spuse Rooballabl, noi credem că am văzut un Demon printre voi.
— Doi dintre Oamenii Nopţii călătoresc cu noi. Ceilalţi ni s-au alăturat ca prieteni. Lor nu le place lumina soarelui, Roobla.
— Demonii şi Vampirii sunt cu toţii Oamenii ai Nopţii. Vroia să spună că erau aliaţi?
— Ei concurează pentru aceeaşi pradă, pe acelaşi teren. Într-adevăr, este mult mai complicat decât…
— Sunteţi siguri că vor rămâne alături de voi?
Timp de un falan, Vala îşi pusese tot soiul de întrebări în legătură cu motivele Demonilor.
— Da, foarte siguri, răspunse ea prompt.
— Noi nu putem călători cu voi.
— Înţeleg…
— Dar dacă vă veţi mâna căruţele de-a lungul Caseimoale, eu şi cu Fudghabladl vom putea merge alături de voi. Vă vom spune diverse lucruri. Ne luăm hainele şi o să vă învăţăm ce ştim în josul apei.
Începură să discute detaliile. Era un noroc nesperat, şi Valva ştia că trebuia să le accepte propunerea, deşi Tegger şi Warvia nu se zăreau nicăieri.
7. SPIRITUL
Tegger îngenunchease cu spatele la o stâncă masivă, albicioasă, şi îşi ţinea gleznele sub el. Tufişurile, care creşteau peste tot, îl ascundeau.