Oferită cum? Comunicaţia era, însă, un secret al Demonilor şi nu trebuia să-i pese acum de asta…
— Voi aveţi hărţi ale lucrului plutitor? întrebă Vala.
— Desigur, dar ele sunt de dinainte de Prăbuşirea Oraşelor — au fost făcute înainte ca atât de multe lucruri să înceteze să mai funcţioneze. Detaliile au ajuns la mine abia ieri, când eram deasupra norilor.
— Asta…
— Nu atinge solul, spuse Warvia.
— Mi-a fost teamă de asta, răspunse Buciuma.
— Nici unul dintre noi n-a mai fost atât de aproape, de foarte multă vreme. Nu avea rost înainte ca Louis Wu să fiarbă marea, iar apoi a fost prea periculos…
— Warvia, ce spui? îl întrerupse Vala. Rampa nu atinge solul?
— Am probleme din cauza distanţei, Valavirgillin, dar pot să spun că atârnă în aer. Partea sa de jos se îndreaptă şi devine plată, ca o lopată, dar se află mai sus decât Vampirii din jurul ei.
— Nu ne aşteptam la asta, spuse Buciuma. Am fi preferat să forţăm o intrare în Oraşul Plutitor. Atunci, Vampirii ar fi fost nevoiţi să vină după noi pe o cale îngustă. Ei preferă să se bulucească. La acea înălţime, se puteau confrunta şi cu lumina zilei.
Vala reuşi să-şi păstreze cu greu calmul. O practică îndelungată o ajuta să facă acest lucru surprinzător de uşor.
— Înţeleg. Dar cum putem ajunge acolo?
— Eu nu văd nici o cale, spuse Harpster, dar mai există şi alte minţi aici, în afară de ale noastre. Să le punem să gândească!
Fugea prin burniţă şi prin ceaţa deasă, fugea să-şi salveze viaţa. Aţintindu-şi în permanenţă privirea acolo unde pune piciorul, Tegger n-ar fi văzut nici o ameninţare. O mirosea, însă, o respira, ca şi cum amintirea Warviei l-ar fi lovit peste faţă. Se opri să-şi recapete echilibrul şi să-şi ia arma de pe umăr.
Îşi trecu degetele peste faţă. Se aplecă şi căută înainte şi înapoi, până ce urechile şi ochii prinseră sunetul şi imaginea.
Cântecul ei avea accente de agonie. Tegger simţi o împunsătură la nivelul gâtului. Apoi, cântecul se opri brusc. El îşi acoperi urechile cu palmele şi începu să alerge.
Alerga.
Cunoştea acel miros! Ea era în urma lui, trăgea să moară, dar, cu miasma sa în nări, o vedea mult mai clar decât propriile picioare. Mantia din piele pe care o purta era zdrenţuită şi prea mare pentru ea — îşi întinsese faldurile ca două aripi, pentru a-şi dezveli goliciunea. Cântecul ei era pătrunzător de dulce. Era subţire şi foarte palidă, probabil o adolescentă, cu păr des şi alb, cu vârfurile caninilor distingându-se peste buzele roşii.
Vampirii! Noapte de noapte, cântaseră în afara zidului lui Thurl. Tegger era mai puternic decât ademenirea lor. O spusese şi o repetase mereu. Dar acea miasmă purtată de vânt era veche, pentru el era mirosul Warviei din perioada prietenoasă a ciclului ei; doar puţin mai puternic. Încercă să respire profund, pentru a o îndepărta din nas, din minte, şi continuă să fugă…
… ieşi din ceaţă şi se opri.
Mai mult de un falan, studiase harta, harta în relief pe care o desenaseră dincolo de bălegarul lui Thurl. Acum, parcă o vedea, ca de la nivelul ochiului unei furnici.
Se căţără pe deal şi se ascunse în spatele unui bolovan, pentru a nu fi văzut de creaturile din jurul Oraşului Plutitor, înainte de a îndrăzni să privească din nou.
O furnică uitându-se la muşuroiul său. Era încă foarte departe, dar nu pentru ochii unui Roşu. Se vedeau nişte forme umane ce se comportau aidoma oamenilor. Se mişcau ca şi cum ar fi depus o muncă, sau se adunau în mici grupuri sociale. Unele cărau greutăţi care, după felul cum erau purtate, puteau fi copii. Se mişcau înăuntrul şi în afara umbrei negre aşternute sub un disc uriaş, o masă ca a unui întreg oraş ce plutea peste ei.
Demonii îl numiseră complex industrial, dar Tegger îl asemuia mai degrabă cu o aşezare de-a Constructorilor Oraşului. Acum, un oraş al Vampirilor.
Nu văzuse mai mult de douăzeci de Vampiri, inclusiv cei întâlniţi în aval, dar probabil că erau cu miile, ascunşi în umbră. „Dacă Oraşul Plutitor s-ar prăbuşi, i-ar strivi pe cei mai mulţi dintre ei”, gândi el.
Remarcase ceva ce atârna, asemeni unei scări în spirală fără suport. Nu reuşea să-i vadă capătul de jos. Oare ar fi putut să se urce pe ea?
Cum să ajungă acolo? Din câte-şi dădea seama, privind printre vălătucii de ceaţă în continuă mişcare, Oraşul Plutitor se afla la două sute de paşi în aval, de-a lungul unui vast ţărm noroios şi plat, în care Casamoale îşi săpase mai multe canale. Canalul principal trecea pe sub oraş, dar multe îl ocoleau. Ici şi colo, de-a lungul râului, se vedeau Vampiri ieşiţi în plină lumină ca să bea apă.
Foarte aproape de Cuibul din Umbră, canalele fluviului ocoleau un lucru extraordinar — o placă pătrată înclinată, în mod evident artificială şi pe jumătate îngropată în mâl. Fără-ndoială, era o relicvă rămasă de la Prăbuşirea Oraşelor. Vampirii din preajmă nu păreau că o evită.
Păcat că nu putea să înoate. Ar fi fost în stare să se ascundă sub apă şi să fie dus de curent acolo? Sau ar fi îngheţat? Sau Vampirii ar fi fost prea aproape şi miasma lor i-ar fi venit de hac? Pentru că mirosul femeii Vampir era încă prezent în mintea sa, dacă nu şi în nări.
Dar Oamenii Fluviului? Era dornic să le ceară ajutorul.
Burniţa îi blocă vederea, o ploaie fină îl spălă din cap până-n picioare, iar o voce din interiorul ei îi şopti la ureche.
— Eşti cu adevărat puternic, aşa cum ai crezut.
Tegger fornăi. O femeie neînarmată: nici o provocare, poate un coşmar. Mintea sa abandonase deja ceea ce îl învăţase despre sine Vampirul muribund şi dăduse peste o altă nelămurire.
— Cum ai reuşit să mi-o iei înainte, Şoaptă? Linişte.
Tegger începea să creadă că Şoapta era o maşină, ceva părăsit de dinainte de Prăbuşirea Oraşelor. Sau poate un spirit ce stăpânea secrete îngrozitoare. Şoapta nu răspundea la întrebări în legătură cu ea. Mai bine să încerce altceva.
— Există vreo cale să fac să cadă Oraşul Plutitor peste Cuibul din Umbră?
— Eu nu cunosc nici una.
— Tatăl meu mi-a spus. Constructorii Oraşului făceau fulgerele să curgă prin fire argintii, pentru a le da putere. Am putea să le oprim! Să găsim firele şi să le rupem!
— Platformele plutitoare nu utilizează putere pentru a pluti, dar a fost nevoie de putere pentru a fi făcute, îl lămuri Şoapta. Ele au fost construite ca să respingă scrithul, pardoseala Arcadei, şi asta este tot ce fac.
Atunci, era imposibil. Întotdeauna, fusese imposibil.
— Ştii atât de multe…, vorbi Tegger, cu vocea plină de amărăciune. Te ascunzi atât de bine. Eşti cumva un Demon?
Tăcere.
Se putea considera că distanţa nu însemna nimic pentru un spirit. Sau că imaginaţia unui nebun era la fel de rapidă ca şi gândirea. Sau, dacă un Culegător aleargă mai repede decât Roşii, mai repede decât Tegger cel speriat de moarte, atunci altcineva ar fi fost în stare să alerge mai repede decât Culegătorii.
Demonii, însă, nu puteau. Indiferent ce era, deşi Demonii se eschivau la fel de mult ca şi ea, Şoapta, nu era în nici un caz Demon.
Burniţa cernea în rafale. Întunericul era aproape deplin. Prin spărturile norilor, Tegger putea zări, când şi când, o lumină verticală alb-albăstrie — Arcada rămânea neschimbată, orice s-ar fi întâmplat în universul lui.