Activitatea de sub masa plutitoare sporise, aprecie Tegger. Era normal, de vreme ce se întunecase… Vampirii se trezeau.
— Va trebui să ne ascundem, spuse Tegger.
— Eu văd un loc, dar s-ar putea să nu-ţi fie de folos.
— De ce nu? întrebă el, şi instantaneu deveni conştient de sudoarea care-i acoperise braţele. Îl udase şi ploaia, dar mirosul pe care-l degaja ar fi atras toţi Vampirii pe o distanţă de o zi de mers.
Aşteptă până ce întunericul adus de noapte şi ceaţă deveni iar deplin şi nu mai auzi nimic de la Şoaptă. Abia atunci, târându-se în patru labe, începu să coboare spre râu. Îşi trase sabia, înainte de a intra în apă. Cine ştie ce mai mişuna şi în apa maronie. Iar dacă vreun peşte se atingea de el, avea şi masa asigurată.
Se opri atunci când apa îi ajunse la kilt. Oare cârpa aceea a lui Valavirgillin, putea să fie udată?
Îşi dezbrăcă kiltul. Era un material ca o peliculă, foarte fin ţesut şi foarte rezistent. Îşi văzuse mâna prin el mai devreme, acum, însă, era mult prea întuneric. Îi simţise prezenţa pentru că devenise rece, deşi nu fusese rece deloc atunci când îl îndesase sub kiltul său. Timp de o jumătate de zi, cât alergase, uitase complet de el.
Afundă un colţ al materialului în râu.
Nu se topea. Bun. Dar celălalt colţ al materialului, pe care îl ţinea între degete, deveni instantaneu la fel de rece ca şi râul care îi spăla picioarele.
Se scufundă şi el în apă. Se frecă în grabă cu muşchi, ţâşni repede afară şi tot repede se şi uscă. Faptul că alergase, îl ajutase să nu sufere de frig prin ploaie şi vânt, dar acum nu mai alerga. Mai avea un poncho în rucsac şi un aprinzător.
Bucata de ţesătură furată era ca o conductă pentru căldură şi frig. Ce s-ar întâmpla…
— Şoaptă, ce s-ar întâmpla dacă aş pune pe foc un colţ al cârpei lui Valavirgillin? Ar arde? Ar deveni prea încins ca să-l mai pot ţine?
Nicăieri, pe ţărmul acela noroios şi întins, n-ar fi putut să se afle Şoapta.
Mintea îi spunea că ar fi fost o nebunie să aprindă un foc. Hominizii utilizau focul. Oricât ar fi fost Vampirii de proşti, tot învăţaseră să caute focul. Oricum, erau doar întrebări fără răspuns.
Îşi ridică puţin capul şi dădu ştergarul la o parte, tocmai la timp pentru a observa şase Vampiri fugind spre el, de-a lungul ţărmului noroios.
Nu cântau. Nu se acuplau şi nici nu implorau cu trupurile lor. Se apropiau foarte repede. Tegger îşi apucă sabia.
O simplă sabie n-avea cum să-i înspăimânte. Îşi coordonau ritmul, se răsfiraseră puţin şi atacau în haită. Tegger o rupse la fugă spre stânga, lovind încontinuu cu sabia. Doi căzură pe spate, răniţi din pură întâmplare, dar era suficient pentru a-i scoate din luptă, gândi Tegger, mult prea ocupat pentru a mai privi înapoi. Ceilalţi patru îl încercuiră.
Se opri şi începu să se rotească într-o mişcare sacadată. Ţinea sabia vertical şi se rotea, se rotea tot timpul. Împreună cu prietenii săi, jucase acest joc cu beţele, atunci când erau mici. Părinţii lor luptaseră în acest fel cu Giganţii Ierbii.
Cei doi răniţi se îndepărtau târâş, în sus, spre umbră. Cei rămaşi, trei bărbaţi şi o femeie, nu renunţau la încercuire.
Nu ştiuse — nici unul dintre vânătorii de Vampiri nu ştiuse — că, atunci când numărul Vampirilor îl depăşea pe cel al victimelor de şase ori, aceştia nu se mai oboseau să le ademenească, nici cu cântece, nici chiar cu miros. Pur şi simplu, atacau direct.
Trebuia să ajungă la vehicule, dacă supravieţuia. Trebuia să le spună celorlalţi. Chiar dacă ar fi fost nevoit să o înfrunte din nou pe Warvia. Warvia.
Vampirii nu păreau a se grăbi deloc. Nici nu aveau motiv s-o facă. Alţii începuseră să coboare dinspre Cuibul din Umbră. Şi mai mulţi aveau să se întoarcă din ţinuturile de dincolo de munţi. Se înstăpânise bezna.
— Şoaptă! ţipă el. Ascunde-mă!
Nimic. Ploaia încetase. Se afla pe o plajă întinsă şi noroioasă. De data asta, într-adevăr nu exista nici un loc în care s-ar fi putut ascunde un spirit.
Miasma. Nu era puternică, dar îi pătrundea în cap şi nu voia să iasă. Îşi aminti de celălalt Vampir, îşi aminti cum o ucisese, o omorâse pentru că nu era Warvia. Îşi pierdea minţile şi nu avea motiv să mai aştepte.
Iar femeia îşi desfăcu braţele, implorându-l.
Tegger sări înapoi, se întoarse şi începu să-şi agite sabia. Da! Bărbaţii se apropiau din spate, în timp ce femeia îi ţinea mintea prizonieră. Îşi flutură sabia prin faţa ochilor. Rată a doua fandare, reveni şi străpunse beregata unuia dintre ei. După aceea, se aruncă orbeşte înapoi, acolo unde trebuia să fie femeia. Şi ea se aruncă asupra-i, apucând să-i sfâşie bicepsul cu dinţii, dar sabia lui o pătrunse până la plăsele, şi el simţi cum se dezechilibrează. O rostogoli cu o singură mână. Îşi auzea doar propriile icnete.
Un bărbat se retrăgea, târându-se şi lăsând în urmă o dâră de sânge. Altul părea orb. Al treilea îşi şterse sângele de pe ochi, tocmai la timp pentru a-l vedea pe Tegger apropiindu-se. Apoi, braţul lui Tegger se înfipse în gâtul lui şi greutatea lui îl doborî în noroi.
Restul a fost ceaţă. Bărbatul se agăţă de umerii lui Tegger şi încercă să-l apropie de dinţii săi. Tegger îl scutură ca pe un şobolan, în timp ce-l sugruma. Femeia aproape ajunsese la râu când Tegger o ajunse din urmă şi îşi recuperă sabia. Călcă prea aproape de un Vampir, pe care-l crezuse mort, simţi cum colţii acestuia i se strâng peste gleznă, izbi cu sabia şi continuă să meargă. Cel orbit venea după el, adulmecând. Tegger fu nevoit să-l lovească de trei ori cu sabia tocită ca un băţ, până ce reuşi să-i reteze capul. Se putea auzi gâfâind aidoma unui erbivor bolnav.
Printre valurile de ceaţă, remarcă forme ce coborau dinspre Cuibul din Umbră.
Rucsacul, nu uita rucsacul. Bun! Şi acum?
— Şoaptă! Ascunde-mă!
— Fugi spre mine! veni răspunsul.
Vocea era o comandă ca un pocnet de bici, cu o urmă de poticneală în pronunţie, şi venea de departe, din aval, chiar dinspre Cuibul din Umbră.
Tegger o rupse la fugă. Străbătuse mai bine de o sută de paşi, când vocea vorbi din nou; de data aceasta, părea să fie mult mai aproape.
— Intră în apă!
Tegger coti la stânga spre apă, şi spre vocea Şoaptei. Se găsea ceva acolo? În întuneric zări o umbră, o umbră prea mare pentru a fi solidă. Şi o fâşie de întuneric… o insulă?
Vampirii nu puteau să înoate, altfel Poporul Apei ar fi trebuit să ştie. Tegger era un locuitor al câmpiei şi nu încercase niciodată să înoate.
Apa era din ce în ce mai adâncă… Îi ajunse mai întâi până la gleznă, apoi până la genunchi… O clipă de pauză, ca să-şi aşeze rucsacul pe spate. Fără kilt. Îl lăsase acolo. Sabia şi-o vârî în teaca de pe spate. Avea nevoie de braţe libere pentru a înota, dacă hominizii înotau ca Rooballabl dacă şi Roşii puteau înota. Continuă să înainteze. Adânc până la genunchi, până la genunchi… şi chiar şi mai sus.
— Aici, se auzi Şoapta din depărtare. Mergi spre aval. Străbătu treizeci de paşi prin apa adâncă până la genunchi, pentru a ajunge pe o limbă joasă de noroi întunecat care nu se putea numi insulă. Vampirii se adunaseră pe ţărm. Unul, apoi altul păşiră în apă şi porniră către el.
Alergă spre aval, pe limba de noroi, spre o umbră mult prea mare pentru a nu fi decât forma unui vălătuc de ceaţă. Se întreba dacă Vampirii erau în stare să se lupte în timp ce apa le încurca picioarele. Acesta putea fi, într-adevăr, cel mai bun loc pentru asaltul final.