Nu-i era ruşine să moară. Am omorât o femeie Vampir pentru că nu era Warvia, îşi spuse din nou. Dar când îi ucisese pe cei şase avusese o senzaţie ca şi cum ar fi omorât-o pe Warvia, iar şi iar, pentru ceea ce făcuse noaptea, şi se simţise mândru.
Dacă va omorî şi mai mulţi Vampiri, Warvia îi va dispărea chiar şi din minte.
În timp ce picioarele sale lipăiau în noroi, umbra monstruoasă se modifică. Acum, era foarte rigidă. Devenise brusc solidă, alături de el. O izbi cu latul săbiei şi ceva răsună. O atinse atunci repede cu pumnul.
Nu era o formă de ceaţă. Era rugoasă şi un pic elastică, precum straturile de metal bătut cu ciocanul.
Văzuse chestia aia de la o distanţă mult mai mare. Era o placă înclinată, cu colţuri drepte, evident artificială, măsurând cincisprezece paşi pe cincisprezece, dacă jumătate din ea se afla sub noroi. Se ridica la un unghi de aproape patruzeci de grade. Noroiul se îngrămădise peste ea.
De-a lungul marginilor, se găseau o serie de inele suficient de mari pentru a prinde de ele cabluri. Un suport gros se ridica din mijloc. La unul dintre colţurile vizibile era ceva ce semăna cu un scripete. Dacă existase vreun cablu, dispăruse.
Cel mai ridicat colţ era bombat.
(Şoapta rămăsese tăcută. Şoapta vorbea rareori. Probabil, se aştepta ca el să facă singur toate lucrurile, gândi Tegger. Dar de ce?)
Aici nu se simţea deloc miasma Vampirilor.
Cu sute de falani în urmă, când avusese loc Prăbuşirea Oraşelor, se spune că plouase din cer cu vehicule. Majoritatea lor dispăruseră, fiind îngropate, sau ruginiseră. Uneori, puteai găsi carcasa unui vehicul zburător, precum şi folii curbe dintr-un material la fel de transparent ca apa, de regulă sparte. Ferestre. Alteori, dădeai peste lucruri şi mai mari.
Precum o platformă pentru cărat mărfuri prea mari pentru a încăpea într-un vehicul.
Ceaţa când ascundea, când dădea la iveală detalii. Cel mai ridicat colţ al platformei se umfla aidoma unor bule de săpun adunate împreună — cu mai multe faţete — şi, la fel ca în cazul respectivelor, se putea vedea înăuntru. O faţetă era ciudată, ca şi cum ar fi fost acoperită de pânza unei insecte. Celelalte erau transparente.
Când Tegger încercă să se urce pe platformă, constată că aceasta era prea lustruită şi alunecoasă din cauza ploii şi noroiului.
Mai bine să facă ceva. Fără îndoială, trebuia să scape de ultimul val de Vampiri, dar, chiar şi mergând prin apă, aceştia aveau să-l prindă. Tegger se dădu înapoi câţiva paşi, apoi, se repezi spre platformă.
La jumătatea distanţei, reuşise să-şi ia suficient avânt. Sări întinzându-şi braţele şi picioarele. Noroiul nu ajunsese atât de sus. Porţiunea aceea nu mai era din metal, sau era din metal acoperit: o suprafaţă rugoasă care oferea posibilitatea de a te agăţa de ea, chiar dacă era udată de ploaie. Izbuti să se caţere.
Umflătura se dovedi a fi alcătuită dintr-o singură bulă — parţial ferestre, parţial metal vopsit. Ceea ce părea a fi o uşă, atârna doar într-o balama. Degetele lui Tegger găsiră o margine a intrării, se agăţă de ea şi se ridică pentru a pătrunde înăuntru.
Privi înapoi, şi zări o siluetă albicioasă, care-l pândea.
Apoi, mai apăru una. Apoi, se făcură patru.
Tegger se vârî după uşa care atârna. Piciorul său dădu peste nişte resturi. Le ignoră deocamdată. Ridică uşa — nu era grea —, o potrivi la loc şi căută o cale de a o bloca. Exista o încuietoare, dar nu reuşea s-o facă să funcţioneze.
Vampirii începuseră deja să se caţere pe platformă şi să alunece, după care o luau de la capăt.
Uşa nu i-ar fi oprit. Poate doar panta. Altfel, bula le-ar fi devenit de mult vizuină.
— Şoaptă? Ce să mai fac? întrebă fără să aştepte un răspuns.
Nimic. Poate că Şoapta rămăsese jos. Cu Vampirii. Ciudat, dar nu-şi făcea griji în privinţa siguranţei ei.
Tegger îşi dădu jos rucsacul. Avea nevoie de lumină, iar acum nu mai era nici o problemă să aprindă focul. Lovi aprinzătorul până obţinu o flăcăruie.
O clipă, studie resturile. Mai văzuse oasele unei prăzi şi de vite, aşa că simţi un fior prin toate oasele corpului său. Piciorul atinsese şi ceva ce semăna cu panglicile.
Pilotul fusese dintr-o specie necunoscută, mai mare decât Roşii, cu braţe lungi. Acum, hainele i se transformaseră în zdrenţe, pierzându-şi culoarea. Craniul căzuse prea uşor, ca şi cum gâtul s-ar fi rupt când transportorul lovise solul. Avea fălcile puternice ale unui erbivor.
Un schelet de hominid. Cine şi-ar fi închipuit? Demonii nu veniseră după el.
Fără îndoială, la Prăbuşirea Oraşelor, Oamenii Nopţii au fost sătui şi ocupaţi până peste cap. Când au descoperit că nu se pot urce pe epavă, pentru a ajunge la cadavrul din bula de control, s-au lăsat păgubaşi. Nimeni nu va reuşi să se caţere acolo, au raţionat ei, astfel încât nimeni nu va găsi un cadavru abandonat şi nu va reclama neglijenţa Demonilor.
În lumina tremurândă a aprinzătorului, nu putea să vadă Vampirii rămaşi jos. Carcasa strălucea în jurul lui. O fereastră curbă nu era acoperită de reţea, aşa cum crezuse, ci era spartă, dar bucăţile se ţineau încă. Celelalte erau intacte.
În faţa lui, se distingeau nişte articulaţii sferice, suficient de mari pentru a le apuca cu vârful degetelor, care alunecau orizontal sau vertical. Mai era o uşiţă cât două palme de-ale sale întinse şi alta pe jumătate ca mărime, dar nici una nu se deschidea. Exista şi un volan pe un postament şi Tegger descoperi că îl putea manevra în toate cele şase direcţii, deşi asta necesita folosirea ambelor mâini şi a întregii sale puteri. Mişcase toate articulaţiile, la stânga sau la dreapta, în sus şi în jos. Nici una nu provocase vreo schimbare. Iasca era pe terminate şi nu găsise nimic care să ardă.
Dacă Warvia ar fi fost aici… Ea ar fi găsit ceva.
Dacă Warvia ar fi fost aici… Îi mărturisise că niciodată nu se îndoise de ea. N-a ales ea să rupă căsătoria lor, fusese copleşită de un miros ce intrase pe sub mintea ei şi îi încleştase sufletul. De cât timp asculta cântecul Vampirilor? Lumina se stinsese, şi acum zărea o faţă triunghiulară ce-l examina cu o expresie pofticioasă.
Animal. Cu un creier pe jumătate cât al lui. Dacă înţelegea ce înseamnă o uşă, era mort. Dar pericolul real, îşi dădea seama Tegger, era miasma care-i va spulbera voinţa.
— Şoaptă! strigă el.
Vampirul tresări la ţipătul lui, dar numai pentru o clipă, apoi îşi continuă cântecul.
Izbi puternic, cu toată forţa pumnului său, într-una dintre uşiţe.
Aceasta se deschise brusc. Compartimentul din spatele ei nu era mare, dar acolo găsi obiectul de care avea nevoie — o carte groasă, plină de foi uscate, dintr-un material subţire, care ar fi ars.
Femeia Vampir — femeia — se retrase din faţa luminii. Încă două femei şi un bărbat încercau să-şi ţină echilibrul deasupra lui, pe carcasă. Aşteptau.
Ţinu o foaie aprinsă deasupra compartimentului. Acolo se aflau cartea — rupsese o carte groasă cu hărţi — o sacoşă de hârtie plină cu ţărână uscată şi un pumnal ciudat, pe care-l luă imediat. În rest, nimic.
Drept urmare, izbi şi cea de-a doua uşiţă. Îl durea pumnul, dar şi aceasta se deschise brusc.
Compartimentul din spatele ei nu se adâncea mai mult decât falanga unui deget. Ce văzu, era pe de-a-ntregul criptic — un labirint de umflături mici. „Măţăraia unei maşini de-a Constructorilor Oraşului”, gândi Tegger, şi căută firele argintii care trebuiau să unească micile butonaşe. I se spusese odată că acestea cărau puterea. Fu dezamăgit, constatând că nu le găsea.