Majoritatea lucrurilor ce se aflau la bordul Acului fuseseră făcute de mâna omului, iar ceea ce nu erau, fuseseră ascunse cu grijă. Dacă Ultimul era prins în timp ce-şi răpea echipajul, nu ar fi implicat Flota Lumilor.
— Păcat că nu am văzut-o niciodată!
— Pot să mut totul pe punte.
Louis simţi un fior pe şira spinării, rece ca apa râului.
— Nu eşti serios, spuse el, iar eu sunt prea obosit ca să mai gândesc. Noapte bună, Ultimule!
Louis îşi parcă platforma alături de casa de oaspeţi. Surcelele uscate trosniră, în timp ce coborî. Se adresă nopţii, dar nu cu voce prea tare:
— Când vei fi pregătit să vorbeşti, mă găseşti aici. Şi pun pariu că vei purta un kilt brodat.
Noaptea nu-i răspunse.
Sawur abia dacă tresări, când el se târî în cort. Adormi instantaneu.
10. STRADA AMFITEATRU
Un miros de putreziciune o trezi pe jumătate. O unghie ascuţită ce o apăsa tare pe umăr, făcu restul. Vala se ridică cu un icnet. Harpster se aplecă pe sub tun, pe care ea îl aranjase ca să nu tragă.
— Valavirgillin, vino să vezi!
— Flup! Suntem atacaţi?
— Ar fi trebuit să miroşi Vampirii. Mă surprinde că încă n-au venit să ne privească. Poate că sunt ocupaţi cu altceva.
Vala coborî pe treapta laterală a vehiculului.
Ploua cu picături mari. Foaia de cort o apăra destul de mult, dar vizibilitatea era scăzută. Fulgera spre tribord, spre sensul invers rotaţiei, în direcţia domeniului Vampirilor. Erau Fulgere, dar şi altceva. La vale, spre fluviu, se zărea o lumină albă constantă.
Aprinsese Tegger un foc, după toate discuţiile lor? Dar focul nu avea acea culoare şi, în plus, ar fi pâlpâit.
Buciuma se afla deasupra lor, pe stâncă, stând de pază.
— Vrei s-o trezeşti pe Warvia? întrebă Harpster.
— Desigur.
Vala se strecură în interiorul caroseriei. Nu avea rost să mai scoale pe altcineva, doar Warvia putea distinge detaliile; ar fi fost posibil să vadă chiar ceva care să-i confirme faptul că era vorba de Tegger.
— Warvia?
— Sunt trează.
— Vino să priveşti!
Ploaia pornea şi se oprea la întâmplare, permiţând, uneori, frânturilor de lumină să răzbată până la ei. Strălucirea nu era un punct, remarcă ea după o vreme, ci o linie înclinată.
Lumina se stinse, apoi izbucni din nou.
— Lui Tegger îi place să meşterească lucruri, spuse Warvia.
— Este el?
— De unde să ştiu? pufni femeia Roşie.
Continuau să privească. După o vreme, Harpster vorbi:
— Dacă lumina este suficient de puternică, ar putea să-i ţină pe Vampiri la distanţă…
Warvia adormise rezemată de stâncă.
— Treziţi-mă, dacă se mai întâmplă ceva, spuse Vala. O să rămân aici, numai să-mi iau o pătură.
Tocmai se urca pe platforma unde ţineau materialele când îi trecu prin minte să ia două pături. Una şi pentru Warvia.
Lumina începuse să tremure. Vala se opri să privească.
Brusc, un punct luminos se desprinse din linia înclinată şi se ridică drept în sus.
Transportorul vibra şi tremura, de parcă se pregătea să se desfacă în bucăţi. Tegger se agăţă de scaun aşa cum s-ar fi agăţat de Warvia. Putea să-şi elibereze o mână ca să îndepărteze de pe contacte fâşiuţa din cârpa Valei?
Dar dorea acest lucru? Vibraţia nu-l omora, doar îi clănţănea dinţii în gură.
Cine făcea asta? Vreun motor pe jumătate distrus? Sau poate un motor care făcea doar ceea ce i se comandase şi care încerca să ridice un transportor de mărfuri, împreună cu mâlul depus pe el.
Dar, în timp ce mintea lui se juca cu astfel de noţiuni, degetele lui manevrau în grabă articulaţiile.
Flup, asta era din nou pentru lumini. Astălaltă nu face nimic, nici cealaltă. Asta opreşte vântul dinăuntru, apoi îi dă drumul. Un sunet ameninţător de fricţiune fusese răspunsul la altă articulaţie, dar nu se întâmplase nimic.
Ceva ieşea în evidenţă din colţul întunecat unde ar fi trebuit să fie glezna scheletului. Un fel de manetă mare bifurcată… care nu putea fi ridicată cu mâna.
Tegger îşi stăpâni clănţănitul dinţilor, fixă scaunul cu genunchii, apucă maneta cu ambele mâini şi trase.
Nimic. Perfect. Împinse.
Împinse şi roti.
Maneta îi zvâcni în mână iar capul i se lovi cu zgomot de pupitrul de control. Fusese azvârlit spre cer.
Să schimbe poziţia fâşiuţei! S-o scoată de acolo… Nu îndrăzni să se ridice de pe scaun, şi poate că aşa era cel mai bine. Cât era noaptea de neagră, tot reuşea să zărească cum se tot micşorează albia fluviului. O cădere de la o asemenea înălţime l-ar fi ucis.
Dacă ar fi reuşit să-şi elibereze o mână sau un deget de la picior din strânsoarea cumplită a scaunului… trebuia să existe o modalitate de a conduce acea… bulă. În timp ce fluviul se rostogolea în spatele său, remarcă o platformă pătrată, pe jumătate îngropată, şi umflătura lipsă de pe colţul ridicat. Smulsese, deci, bula de control de pe transportor.
Apoi, începu să cadă. Simţea asta în stomac. Cădea, cădea în valuri, la douăzeci sau treizeci de înălţimi de om deasupra şi spre centrul fluviului. Se deplasa spre Oraş.
O cale de a prelua controlul, trebuia să existe o cale…
Să aibă încredere în Şoaptă?
Şoapta îl condusese spre transportor. Şoapta îi pusese cârpa lui Vala în mâini. Ce ar fi făcut Şoapta dacă Tegger n-ar fi experimentat pe cont propriu? Dar Şoapta nu-i sugerase deloc să conducă transportorul — sau, mai precis, bula de control desprinsă — în altă parte decât cea spre care se îndrepta acum. Maşina avariată se întorcea acasă, la docul ei aerian.
Deci, ghidajul minim al Şoaptei îl dusese unde dorise să meargă. A avea încredere în Şoaptă însemna să lase lucrurile să se întâmple. Nu cunoştea însă natura Şoaptei şi nici motivele ei…
Ploaia ce se scurgea pe ferestre îi reducea la jumătate vizibilitatea. În timpul ocazionalelor pâlpâiri luminoase şi apariţii ale Arcadei, văzu apropiindu-se de el o formă masivă şi turtită. Nu îşi dădea seama de mişcare. O clipă, ploaia parcă începuse să fâlfâie şi să se rostogolească… Brusc, se trezi într-un nor de păsări, ce ţipau înnebunite.
Puteau să zboare Vampirii? Chiar şi în întuneric şi ploaie, recunoscu păsările. Erau Makawey burtă-albastră, nu prea diferite de cele din zona sa. Lungimea aripilor lor desfăcute era mai mare decât cea a braţelor sale întinse; erau capabile să planeze multă vreme şi aveau cioc de răpitor. Makaway-ii erau păsări carnivore, suficient de mari şi de puternice pentru a căra un copil. Nu văzuse niciodată atât de multe laolaltă.
Nu putea naviga printre ele. Continuă să-şi ţină mâinile acolo unde erau, agăţate strâns de spătarul scaunului.
În cele din urmă, păsările se retraseră, zburând în cerc.
Bula se oprise locului, dar în mijlocul aerului.
Deşi era un locuitor al câmpiei, odată Tegger se urcase la bordul unei barje, pentru a schimba mărfuri cu alt trib. Se familiarizase cu docurile. Plutea, cam la înălţimea unui om, la marginea a ceea ce putea fi un doc situat lângă fluviu, dar în aer. La aceeaşi margine ar fi putut să fie aliniate şi alte bărci plutitoare. Acele cabluri care se vedeau atârnând le-ar fi ţinut priponite. Mărfurile din acele clădiri uriaşe, din spatele acelor uşi vaste…