Выбрать главу

Zburătoarele îşi pierduseră interesul faţă de el şi se aşezaseră ceva mai încolo. Makaway-ii nu erau păsări de noapte.

Uşa bulei nu dădea spre doc, ci în partea opusă. Era vreo cale de a o roti? Poate dacă ar răsuci ceva… Tegger ezita să mai experimenteze la o asemenea înălţime.

Ce trebuia să se întâmple aici? Poate că transportorul aştepta semnalul Oraşului pentru a ateriza. Poate că transmitea propriul său semnal. Poate că unul dintre acele cabluri trebuia să se întindă, să se agaţe de el şi să-l tragă pe doc. Dar nimic din toate astea nu părea să se întâmple, pentru că docul părea la fel de mort ca şi tot ce murise odată cu Prăbuşirea Oraşelor.

Uşa atârna acum deschisă, aşa cum o găsise.

Rucsacul. Sabia.

Tegger ieşi în ploaia măruntă, păşind pe uşa ce se bălăngănea la marginea hăului, sări pe vârful alunecos şi aplatizat al bulei şi rămase lipit acolo. Păsările se apropiară din nou, privindu-l.

Tegger se târî în continuare pe burtă, spre partea cealaltă a bulei. Un pic mai departe, acum mâinile şi genunchii, încă un pic, genunchiul înainte, picioarele încleştate, alunecare, salt.

Ateriză pe burtă şi se izbi în obraz, iar picioarele i se balansau în aer.

Docul părea făcut din lemn moale.

Ar fi rămas acolo, dacă n-ar fi fost păsările cârâitoare ce se aruncaseră spre el. Se întoarse pe partea cealaltă, îşi scoase sabia şi aşteptă. Când una dintre ele se apropie suficient, o lovi cu putere.

— Probabil că a găsit vreo chestie ce a aparţinut Constructorilor Oraşului, ceva asemănător unui vechi automobil. L-a pus în funcţiune. Este acolo sus.

Warvia privea intens spre lumina ce strălucea la marginea uzinei plutitoare.

Credinţa ei era mai puternică decât cea a Valei.

— Ce vezi? o întrebă aceasta.

— Nu pot să văd dincolo de lumină. Sunt păsări mari care se rotesc în jurul ei. Cred că l-am zărit sărind…

Lumina dispăru. Brusc. Strălucea orbitor şi acum dispăruse.

— A sărit, întări Warvia. Vala, nu mai rezist! Am să-ţi ofer o descriere mai bună la lumina zilei.

— Putem să facem ceva?

— Vala, eu am să fac orice ca să ajung la el.

— Buciuma, ai vreo idee? Demonul clătină din cap.

— Va trebui să aşteptăm. Nu ştiu alt loc mai sigur pentru vehicule, iar panorama este excelentă. Ne aşezăm aici, aşteptăm şi privim.

Makaway-ii preferau prada vie, dar ar fi mâncat şi cadavre. Carnea ar avea un gust ciudat.

Păstorul Roşu se simţea mult mai bine, după ce devorase pasărea, îşi potolise foamea, scăpase de mirosul de împerechere a zece mii de Vampiri… acum îi mai trebuia o suprafaţă netedă pe care să se odihnească… Vântul era rece la înălţime. Tegger scoase un poncho din rucsac şi se înveli în el.

Frigul, durerile, pericolele unei zile de coşmar începeau să se îndepărteze… dar somnul era un Vampir cu dinţii înfipţi în beregata lui. Nu îndrăznea să adoarmă în câmp deschis. Privi în jur, panicat şi confuz.

Uşa imensă de pe acel cub pentru depozitare era, cu siguranţă, prea grea pentru a fi urnită. Prea grea pentru oricine, o risipă nebunească de putere…?

Într-un colţ al uşii uriaşe era o uşiţă nu mai înaltă decât Tegger.

Cu o lovitură de pumn, o deschise ca dintr-un arc. Intră în întuneric, găsi ceva greu de căţărat, şi adormi.

Dormi o vreme, temându-se de ceea ce i-ar fi povestit memoria. Memoria, oricum, avea să revină; acum, însă, i se plimba o lumină pe pleoape şi asta îl trezi brusc.

Razele soarelui pătrunseseră prin uşa de mărimea unui om. Lumina diminuă chiar în momentul în care se ridică de pe un morman de baloturi ce miroseau slab a vegetale putrezite. Material care urma să fie transformat în materiale textile? Erau într-o stare prea proastă pentru a fi folosite ca aliment.

Ieşi afară.

Vălătuci de nori îi treceau alene pe deasupra capului. Soarele arunca raze verticale de-a lungul docului. Tegger nu văzu nici o pasăre, până când se târî în patru labe la margine şi privi în jos.

Bula cu ferestre care-l purtase până aici era sub el, făcută ţăndări. Nu se mai putea întoarce acasă în acelaşi fel… şi nici nu plănuise aşa ceva.

Miriade de păsări se roteau în plin soare, cu aripile întinse, apoi coborau pentru a înhăţa — ce? Atât de mulţi makaway-i trebuie să fi găsit destulă pradă. O întreagă ecologie se putea hrăni cu ceea ce rămânea de la Vampiri, toată acea populaţie de cadavre uscate.

În afară de păsări, nu mai exista altceva pe acolo.

Ba nu: mai era un fel de reţea, o plasă pe faţa verticală a docului, îndreptată spre exterior, spre tribord. Trebuia să se aplece destul de mult, ca să-o poată observa.

Firele ei semănau cu bronzul, atunci când erau luminate direct; dar altceva nu se mai putea remarca. Mărimea ei era greu de apreciat, pentru că nu mai era nimic până la margine. Putea fi la fel de lată cât înălţimea unuia dintre Giganţii Ierbii. Punctul negru şi nemişcat din centru putea fi ţesătorul plasei, mort de foame. Tegger nu mai văzuse nici o insectă de când părăsise solul.

Păsările şi ţesătorul plasei presupuneau existenţa insectelor, dar era posibil ca păsările să fi mâncat insectele. Tegger se întrebă dacă şi el avea să moară de foame. În cel mai fericit caz, exista o limită de timp. Ca şi cum n-ar fi ştiut deja acest lucru!

Ceea ce presupusese că ar fi fost „Oraşul” se dovedea extrem de nefamiliar în aproape orice detaliu. Păstorul Roşu nu avea nume pentru majoritatea lucrurilor pe care le vedea. Oraşul se ridica în pantă, după o geometrie neregulată, pentru a culmina în centru cu un tub vertical.

Tegger începu să alerge.

Acum nu mai era vorba de teamă. Era doar o modalitate de explorare. Fugea, iar docul lat cât înălţimea a opt oameni, rămânea în urmă. Acum se îngustase, dar continua să fie lat cât două înălţimi de om, şi nu mai era un doc, ci, mai degrabă, centura Oraşului.

Strada Centură. Structuri aliniate. Unele aveau uşi. Ici şi colo, câte o alee se pierdea printre masivele fără ferestre. Formele rotunde şi fără uşi aveau scări laterale ce urcau spre vârful lor.

Începuse din nou să plouă. Tegger trebuia să fie acum atent la picioare, dar suprafaţa pe care călca se dovedea destul de aspră, iar apa de ploaie se scurgea spre interior într-un fel de jgheab montat de-a lungul Străzii Centură.

Reuşise să se mai încălzească puţin, când remarcă o anomalie — o stradă lată se transforma în trepte, iar pe fiecare latură…

Tegger se opri. Locuinţe? Ştia cum arătau corturile lui Thurl şi cele, puţin mai mici, ale lui Ginjerofer; văzuse locuinţe permanente ridicate de hominizi mult mai sedentari. Nu văzuse, însă, nimic asemănător acestor case pătrăţoase, strălucitor pictate. Erau, într-adevăr, case cu uşi de înălţimea unui om, cu copaci lângă ele şi cu ferestre.

Mai târziu. Continuă să alerge.

Acum, nu mai erau deloc case de-a lungul Străzii Centură. Remarcă forme gigantice, solide, cu muchii drepte, ouă deformate, păduri de tuburi, reţele plate şi curbe de metal. Mintea sa nu înţelegea prea multe din ceea ce vedea. Mai întâi, trebuia să-şi facă o idee generală; detaliile puteau să aştepte până mai târziu.

Privea Oraşul, nu şi peisajul de dincolo de el. Apoi, fluviul reveni din nou în raza lui vizuală… o linie de ţărm stâncos…

Vehiculele!

Nici o specie nu vedea mai bine la distanţă decât un Păstor Roşu, şi nici o formă naturală nu putea fi confundată cu un vehicul al Oamenilor-Maşină. Nu putea să se înşele. Descoperise caravana lui Valavirgillin, pe acel promontoriu stâncos.