— Da, spuse el, făcând câţiva paşi înapoi.
— Cu toate astea, ai înghiţit ceea ce trebuia. Acum Locuitorul Reţelei trebuie să decidă. O alianţă valoroasă, o încălcare a obiceiurilor… ai o mie de falani? Ce vârstă are Locuitorul Reţelei?
— Numai încercând să ghicesc, simt cum mi se strânge inima. Băiatul se aşezase pe jos, cu picioarele încrucişate, şi asigura muzica de fundal pentru vocea ce vorbea de nicăieri.
— Noi trăim, poate, două sute de falani, continuă vocea de adult. Dacă neînţelegerea ta te-a costat numai patruzeci sau cincizeci de falani, pentru cineva ca tine merita reparaţia.
— Oh, Constructorii Oraşului erau refugiaţi, iar uciderea lor nu l-ar fi deranjat pe Chmeee! Eu sunt şi mai vinovat. Am consimţit. Am crezut că-i vom omorî pe toţi acei oameni pentru a salva restul.
— Fii bucuros!
— Mda.
Nu putea să-i ceară nici măcar unui Demon să ia în considerare numărul implicat. Nici o minte sănătoasă nu putea să-l înţeleagă. Hominizi cu inteligenţă diferită locuiau pe Lumea Inelară, invadând fiecare nişă ecologică posibilă. Vite, vidre, lilieci-vampiri, hiene, ulii… Aproximativ treizeci de trilioane, cu o margine de eroare mai mare decât în tot spaţiul cunoscut.
Îi puteam salva pe cei mai mulţi dintre ei. Trebuia să generăm o explozie solară şi s-o îndreptăm spre suprafaţa Lumii Inelare, pentru a revărsa hidrogenul fierbinte asupra jeturilor de orientare remontate pe Zidul de Margine. Pierderi: o mie cinci sute de miliarde, în radiaţie şi foc. Ei urmau să moară, oricum. Salvam de douăzeci de ori pe atât.
Dar programele avansate şi ultraadaptabile ale Ultimului exersaseră un control extrem de fin asupra unui jet de plasmă mai mare decât multe planete. Ultimul nu-i ucisese pe cei o mie cinci sute de miliarde. Deloc.
Dar Louis Wu fusese de acord cu moartea lor.
— Acea regiune a Centrului de Reparaţie, continuă bărbatul, fusese infestată cu arborele vieţii… acea plantă care transformă hominizii în ceva foarte diferit. Kazarp spunea că tu ai vârsta potrivită pentru a deveni un Protector. Eu sunt de şapte ori mai bătrân. Virusul din arborele vieţii l-ar ucide pe bătrânul Louis Wu. Prin urmare l-am trimis pe Locuitorul Reţelei să provoace singur acele morţi. Altfel, aş fi văzut cât de mulţi nu aveau să moară. Am luat toate acele vieţi şi singura scuză pe care mai puteam s-o cer era să mor şi eu.
— Dar tu nu eşti mort, spuse vocea ascunsă.
— Sunt pe moarte. Chiar cu trusa medicală de pe platforma de transport, n-o mai pot duce mai mult de un falan.
Muzica interpretată de copil se opri, cu o notă falsă, şi noaptea rămase tăcută.
Tanj! Avea longevitatea şi o irosise, iar aceşti oameni nu avuseseră niciodată o asemenea şansă. Oare cât de nemanierat se putea considera?
— Si ai renunţat, astfel, la prietenia lui, adăugă vocea de adult.
— Locuitorul Reţelei nu are propriu-zis prieteni. El negociază cu mare exactitate orice lucru, iar ţelul lui suprem este să-şi asigure o securitate personală cât mai deplină. Intenţionează să trăiască o veşnicie, indiferent de preţ. Acest lucru m-a deranjat atunci. Mă deranjează şi acum. Cât va costa?
— Alianţa cu tine? Are ceva de câştigat de la tine?
— O pereche de mâini ce se deplasează de colo-colo. O viaţă de riscat care nu este a sa. O a doua opinie. El poate să-mi ofere alţi o sută două zeci de falani de viaţă.
Iar acest lucru îl speria.
— Ar putea face el asta pentru… să spunem… pentru mine? Să ofere longevitate unui Demon?
— Nu. Sistemele sale, programele de vindecare pentru el, sau pentru mine, sau pentru pisica uriaşă, le-a proiectat şi le-a construit înainte de a pleca de acasă. Nu mai poate să ajungă acasă. Eu l-am blocat. Şi dacă poate, de ce să nu rămână?
Louis continuă pentru el raţionamentul. Are un program de reparat oamenii şi unul pentru Kzin. Pentru un Demon, ar trebui să scrie un nou program. Preţul pentru viaţa mea este deja prea mare, dar cât ar fi costat să realizeze încă un program de tratament, pentru o altă specie? Iar dacă Louis Wu i-ar cere să salveze un Demon, atunci de ce n-ar urma apoi un Ţesător? Sau Constructorii Oraşelor? Sau… ?
Imposibil.
Acceptase asta Demonul ascuns… sau, mai degrabă, se gândea că anumiţi călători erau nebuni? Kazarp începuse să cânte din nou.
— Când am crezut că am ucis atât de mulţi oameni, continuă Louis, m-am decis să îmbătrânesc şi să mor în modul tradiţional. Cât de rău ar putea fi? Oamenii au făcut asta de când se ştiu.
— Luweewu, aş da tot ce am pentru a deveni cu o sută de falani mai tânăr.
— Locuitorul Reţelei poate face asta pentru mine… pentru specia mea. Poate s-o facă din nou, când voi deveni din nou bătrân. De fiecare dată, îmi cere tot ce-şi doreşte de la mine.
— Tu poţi să-l refuzi de fiecare dată.
— Nu. Exact asta este problema mea.
Louis încercă să străpungă întunericul cu privirea.
— Cum să-ţi spun?
Muzica de kazoo-harfă căpătase brusc un acompaniament de bas. Louis ascultă o vreme. Un instrument de suflat? Nu-i putea ghici forma.
— Tonfierar, se decise Demonul. A fost folositor pentru Tonfierar să discute cu tine.
— Putem vorbi şi despre alte lucruri.
— Despre nave şi şoşoni şi ceară de sigiliu…
— Despre Protectori.
Ce ştia reţeaua de heliografe a Demonilor despre Protectori?
— Dar acum, sunt ameţit. Pe mâine noapte, spuse Louis şi se târî înăuntru, ca să doarmă.
12. ÎNŢĂRCAREA VAMPIRILOR
Tegger se aşteptase ca domul-fereastră să fie un fel de locuinţă ciudată, dar nu era aşa. Nu descoperise nici o modalitate de a încuia uşa. Interiorul era în întregime o singură încăpere mare, şi exista şi o scară, prea mare chiar şi pentru Giganţii Ierbii: semicercuri de trepte concentrice. Existau acolo şi mese, zeci de mese uşoare, pe tălpici.
Ce era asta? se întrebă el. Dacă o sută de hominizi sau chiar mai mulţi s-ar fi aşezat pe acele trepte, ar fi avut o vedere deplină asupra oraşului-fabrică şi a ţinutului de dincolo de el. O cameră de conferinţe? Îndrăzni să înainteze încă un pas, apoi prinse curaj.
Uşi deasupra ultimei trepte. Dincolo de ele, întuneric. Tegger aprinse o făclie.
Asta nu era o încăpere pentru locuit. Era toată numai suprafeţe plate şi uşi groase ce aveau mici ferestre pe ele şi mici cutii în interior.
„Dacă ai nelămuriri”, gândi el, „continuă să cercetezi”. Trei mari bazine de apă, prevăzute cu scurgeri. O masă întinsă din lemn, acum scorojit. Agăţate de sute de cârlige, boturi din metal şi farfurii cu mânere lungi. În spatele unui panou, deasupra nivelului ochilor, Tegger găsi ceva pe care îl recunoscu: proeminenţe micuţe unite de linii fine de praf.
Începu să înlocuiască liniile de praf cu bucăţi din ţesătura lui Vala.
Se aprinse o lumină.
Făcuse şase legături; o lumină. Ce rol aveau celelalte?
În spate, erau mai multe uşi. Tegger îşi luă torţa şi intră prin una.
Un depozit: uşi, sertare, lăzi. Fantomele vechilor miresme erau destul de plăcute. Plante. Nu miroseau ca alimentele, deşi, probabil, chiar asta şi erau. Tegger căută resturi de plante uscate, dar nu găsi nimic care să-l fi interesat măcar pe un Gigant al Ierbii.