Unul dintre străinii cu două capete şi trei picioare, a cărui coamă era pieptănată şi împodobită cu eleganţă, se găsea între peretele bucătăriei şi un coşciug la fel de mare ca o cabină de transfer culcată pe spate.
Un bătrânel noduros, îmbrăcat într-o vestă flexibilă, fugea spre Ultimul, mişcându-şi energic coatele şi genunchii.
Un disc de păşit ascuns ducea în cabina Ultimului. Probabil că acesta se afla în apropiere sau chiar pe el, gândi Louis. Acolo ar fi fost invulnerabil.
Instinctul trebuie să fi fost prea puternic. Mai degrabă, Ultimul îi întorsese spatele.
Totul se desfăşurase foarte repede. Louis încă mai încerca să-şi câştige echilibrul. Ultimul alerga în jur, ţinând capetele depărtate, şi se uita înapoi, cu o privire binoculară fixată la un metru în spatele lui. Stabilise ţinta. Piciorul din spate se pliase mult în faţă, apoi se destinsese spre înapoi chiar în momentul în care omul noduros atacase.
Lovitura Ultimului fusese teribilă, perfect ţintită. Louis auzi un „clanc”: probabil că nodurosul purta o platoşă pe piept. Cu platoşă sau nu, lovitura l-ar fi trimis pe un hominid normal direct în comă. Nodurosul se răsucise în urma impactului, picioarele sale pierduseră contactul cu podeaua, dar el se agăţase cu o mână de glezna Ultimului, transferându-şi avântul din mişcarea piciorului Păpuşarului, ce se pregătea pentru o nouă lovitură. Omul noduros se ridicase o dată cu copita şi izbise puternic cu pumnul în coama împodobită, acolo unde cele două gâturi se legau de trup.
Acolo se afla craniul Ultimului.
Louis apucase laserul. Prea încet, prea stângaci, iar Păpuşarul ameţit se afla în calea sa. Ceva îl lovise peste încheietura mâinii drepte şi îi zburase lanterna-laser. O bară de metal? Altă lovitură îl lăsase şi fără cuţitul variabil care-i sărise din mână, rotindu-se.
Louis se aplecase brusc din calea lamei rotitoare de sârmă.
Ultimul era pe jos, adunat într-o bilă, cu capetele şi gâturile încolăcite între picioarele din faţă. Podeaua era plină de apă până la gleznă. Lanterna căzută se scufundase şi trimitea un fir de lumină, prin carcasa transparentă a Acului, în lava de dincolo de ea.
Firul lamă nu-l tăiase în două pe Louis. Noroc chior! Îşi simţea, însă, mâinile şi încheieturile zdrobite, era pe cale să-şi câştige echilibrul, iar omul noduros venea spre el. Protector!
Louis se rostogoli de pe discul păşitor într-un colţ şi încercă să se ridice. Încheietura dreaptă se transformase într-un ocean de durere. Cea stângă era doar amorţită.
În spaţiul în care se aflase mai înainte, ceva imens apăru pe patru labe. Se ridică la fel de mare cât un urs portocaliu, ţinând un mic pistol într-o mână uriaşă.
Omul noduros se roti şi se aplecă instantaneu şi azvârli cuţitul-variabil al lui Louis peste intrus… Kzinul. Arma Kzinului zbură cât colo, cu degetele prevăzute cu gheare încă ataşate de ea. Kzinul îngheţă cu genunchii încovoiaţi, şi slobozi un urlet înfiorător. Între timp, omul noduros ridicase şi lanterna, cu un aer ameninţător.
— Nu mişcaţi, spuse el. Locuitorul Reţelei, să nu mişti nici tu! Louis Wu, nu mişca! Prevede contractul tău că trebuie să-ţi dai viaţa?
Buzele omului noduros se retrăseseră de pe gingii; acestea se întăriseră ca osul, iar maxilarul crescuse peste ele, într-o formă neregulată. Faţa îi devenise dură, aproape un cioc. Când vorbea, avea un uşor impediment de respiraţie, dar se exprima în interplanetară. Cum învăţase nodurosul interplanetara? Îl ascultase în secret pe Ultimul?
Contract?
Realitatea se revărsa asupra lui în valuri ce-i spălau durerile. Trecuseră unsprezece ani de când se aflase într-o situaţie la fel de desperată. Temporizând, Louis spuse:
— Da, dar condiţiile le apreciez numai eu. Îmi accepţi contractul?
— Îl accept, îi răspunse omul noduros.
Era uimitor, în ciuda a tot ce se întâmplase înainte.
Masculul Kzin sângera abundent din mâna ciuntită. Îşi strângea cu putere braţul cu cealaltă mână, în încercarea de a astupa arterele secţionate. Ochii lui îl priveau pe Louis. Vorbi şi el tot în interplanetară:
— Ce trebuie să fac?
— Ridică-ţi braţul deasupra capului. Continuă să te ţii strâns de încheietură. Blochează vasele de sânge. Nu mai încerca să lupţi. Este un Protector. Ultimul a pus… Ultimule! Timpul de moţăială a trecut! Pentru noi toţi!
Păpuşarul se descolăci.
— Spune, Louis. Coşciugul negru…
— Spuneai că poţi să setezi autodocul tău să trateze şi un Kzin?
— Da.
— Fă-o! Apoi, poţi să-mi povesteşti ce s-a întâmplat. Apropo, sunt pe timp triplu acum, pentru că toate astea au aerul unei urgenţe.
Ultimul nu se simţea prea bine.
— Să vindec un Kzin străin rănit? protestă el.
— Fă-o imediat!
— Dar, Louis…
— Sunt sub contract! Asta este pentru beneficiul nostru. Nu ştii cine ar putea să fie?
Păpuşarul îngenunche în faţa autodocului şi începu să acţioneze butoanele cu gurile.
Protectorul încă avea laserul şi cuţitul-variabil. Louis nu se putea gândi la ceva în această privinţă, sau la reacţia ciudatului Kzin, sau la pâlpâirea constantă a Păpuşarilor dansatori, pe care-i sesiza cu vederea periferică.
Tanj, fiecare lucru pe rând!
Întâi Kzinul.
— Cine eşti?
— Acolitul.
— Fiul lui Chmeee…
Louis ghicise. Aproape uitase cât de uriaş părea un mascul Kzin când stăteai în apropierea lui. Acesta nu avea mai mult de unsprezece ani; nu crescuse pe deplin.
— N-ai un nume adevărat?
— Nu încă. Sunt fiul cel mai mare al lui Chmeee. Ne-am luptat. Tatăl a învins. Deprinde înţelepciunea, mi-a spus el. Urmează-l pe Louis Wu, Acolitule.
— Eii… Ultimule, cât îţi mai ia să reglezi autodocul pentru metabolismul unui Kzin.
— Câteva minute. Dă-i Kzinului un garou.
Louis se îndreptă spre dulapul de prim-ajutor, încet, ţinându-şi mâinile la vedere, pentru a nu-l stârni pe Protector. Mâna şi încheietura sa dreaptă se umflaseră imens. Îşi ţinea acest braţ ridicat deasupra capului. Deşi încă îşi simţea amorţită mâna stângă, bănuia că putea face treabă cu ea.
Peretele bucătăriei avea meniuri pentru bucătăria umană şi Kzinti, reţete dietetice, analgezice, haine şi multe altele. Louis nu văzuse lista produselor farmaceutice, dar nu se îndoia că era dotată si cu aşa ceva. Când îl descoperise Ultimul, era dependent de sârmă. În consecinţă, acesta nu-i arătase cum să aibă acces la chimicale recreaţionale.
Louis tastă Sol/Nordic/Referitor şi o selecţie de cravate. Rezistând tentaţiei, alese un model portocaliu şi galben ce s-ar fi asortat bine cu Kzinul. Nici măcar nu-şi aruncase ochii spre porţiunea unde tastase, cu multă vreme în urmă, un dezintegrator Slaver.
Kzinul răspândea un miros destul de slab. „Probabil că se spălase foarte bine, pentru a-l putea urmări”, gândi Louis Wu. Blana sa portocalie avea trei cicatrice paralele pe burtă. Altfel, părea mascat ca de Halloween: ambele urechi pătate cu picăţele ciocolatii, aproape negre; o bandă ciocolatie lată pe spate, mai multe virgule mici, ciocolatii, pe vârful cozii şi pe picioare. Era mai scund decât Chmeee — depăşea cu puţin doi metri —, dar era la fel de solid: un hibrid. Mama sa trebuie să fie fost din specia arhaică de pe Harta Kzin.