Arkadi Arkadievici a aprobat-o cu inima strânsă, i-a schimbat chiar numele, dându-i unul mai… acceptabiclass="underline" „Laboratorul noilor sisteme”. Și laboratorul a fost înființat. În ce-l privește pe Krivoșein, acesta nu era, la început, decât un fel de „lucru în sine”, pentru conducătorul institutului, un bun inginer specialist în tehnica sistemelor, și atât. Lasă-l să se bucure de independență, s-a gândit el, să pună totul pe roate, iar când se va trece la cercetări, va veni el singur să ceară un conducător. Și atunci se va găsi, prin concurs, un candidat în științe sau, și mai bine, un doctor în științe. Apoi se va determina și profilul laboratorului conform preocupărilor conducătorului său.
Bineînțeles că Arkadi Arkadievici nu excludea posibilitatea afirmării, între timp, a lui Krivoșein însuși. Tema pe care acesta a dezbătut-o în Consiliul științific, vara trecută, cu privire la… oare la ce anume?… Aha, la autoorganizarea sistemelor electronice prin introducerea informației întâmplătoare, putea să stea la baza unei disertații de candidat în științe sau chiar a unei teze de doctorat. Dar cu lipsa sa de pricepere în a se pune bine cu toată lumea, prin tendința sa, de neiertat, de-a face mereu scandal avea puține șanse de a reuși. Atunci, în ședința Consiliului științific, n-ar fi trebuit să respingă într-o asemenea manieră observațiile profesorului Voltamperov; bietul Ippolit Illarionovici a fost nevoit după aceea să ia picături calmante… Nu, această încredere nemăsurată în sine a acestui Krivoșein este cu totul de neiertat! În definitiv, până în prezent nu există date care să ateste că el a reușit să-și confirme ideea. Un an este, desigur, un termen scurt, dar nici inginerul Krivoșein nu este un doctor în științe care să-și poată permite să se adâncească în cercetări timp de zeci de ani.
Și apoi scandalul recent… Arkadi Arkadievici se posomorî și cute adânci îi brăzdară fața. Trecuse o lună și jumătate de atunci și totuși ziua în care Krivoșein a desființat, pur și simplu, teza de doctorat a secretarului științific al institutului, cu ocazia susținerii ei, stăruia încă atât de vie și de neplăcută în mintea sa. De fapt, nu numai el a atacat lucrarea. Dar dacă Krivoșein n-ar fi început, totul s-ar fi terminat cu bine. Să vii așa, într-un alt cadru, fără măcar să-ți fi anunțat intențiile, să lovești într-unul de-al tău, să arunci o umbră asupra institutului, ba chiar asupra academicianului Azarov… E adevărat că nici el, Arkadi Arkadievici, n-ar fi trebuit să îmbrățișeze cu atâta bunăvoință această teză, să-i mai facă și un referat pozitiv… Dar s-a gândit că n-ar fi rău să aibă un doctor în științe format chiar în institutul pe care îl conduce. Și apoi, câte lucrări mai slabe n-au trecut cu succes…
După această întâmplare, într-un moment de supărare, Arkadi Arkadievici i-a dat de înțeles că nu are de gând să-l mai rețină în institut… Dar cum de și-a adus aminte tocmai acum de toate astea. Era nu numai neplăcut, ci cu totul deplasat.
Se vedea că în clădire domnește o vie agitație. Gândul că va trebui să intre, să vadă, să dea explicații îi provocă o senzație asemănătoare cu durerea de dinți.
„Așadar, din nou Krivoșein! își spuse el în gând furios. Ei bine, dacă și de data asta vinovatul e tot el!”…
Arkadi Arkadievici urcă treptele, străbătu repede coridorul strâmt, plin de aparate și lăzi, pătrunse într-o încăpere și privi întrebător în jur.
Camera mare, cu șase ferestre, sugera foarte vag un laborator în care se fac cercetări în domeniul electronicii și al matematicii. Peste tot, pe dușumea, pe mese, pe rafturi se înșirau generatoare, cu carcasele lor metalice, având în părți orificii de ventilație, oscilografe îmbrăcate în plastic, butelii burduhănoase, baloane, țevi de sticlă, cuve… Baloanele se înghesuiau până și pe cutiile verzui ale redresoarelor cu seleniu. Mijlocul încăperii era aproape în întregime ocupat de o instalație diformă, la prima vedere, înconjurată de conducte, fire electrice, țevi curbate în forme stranii. În spatele ei abia se zărea tabloul de comandă al unui calculator electronic.
„Ce caracatiță o mai fi și asta?” își spuse mirat Arkadi Arkadievici.
— Mai are puls, spuse o voce de femeie în stânga sa.
Academicianul se întoarse într-acolo. Spațiul liber de butelii și de tot felul de dispozitive dintre ușă și peretele alăturat era cufundat în penumbră. Doi infirmieri tocmai ridicau cu grijă de pe dușumea un om îmbrăcat în halat cenușiu de laborator și îl mutară pe o targă. Capul îi era căzut pe spate, iar părul i se udase într-o băltoacă de lichid uleios vărsat pe jos. O femeie mică de statură, probabil doctorița, începu să se agite în jurul celui de pe targă.
— Stare de șoc, constată ea. Faceți-i o injecție cu adrenalină și apoi respirație artificială…
Academicianul se apropie. Pe targă zăcea un tânăr cu trăsături regulate, foarte palid la față, având un păr castaniu închis. „Nu, ăsta nu-i Krivoșein! Dar cine să fie oare? Parcă l-am mai văzut undeva…” Unul dintre infirmieri pregăti seringa pentru injecție. Arkadi Arkadievici aspiră adânc și fu cât pe aci să se înece. În cameră mirosea puternic a acizi, a izolație arsă — mirosurile grele și nedefinite ale accidentului. Pe podea se scursese un lichid vâscos prin care infirmierii și doctorița călcau fără să-l ia în seamă.
Pe neașteptate în cameră intră cu un aer preocupat un bărbat uscățiv, în haine bleumarin. Avea o figură inexpresivă, părul sur, pieptănat într-o parte, ochii mici și cenușii, neobișnuit de apropiați unul de altul, pe fața sa osoasă, cu pomeți ieșiți, cu obrajii scofâlciți și prost bărbieriți. Noul venit îl salută foarte rece pe Arkadi Arkadievici, iar acesta îi răspunse destul de înțepat. Nu mai fu nevoie de prezentări. Tot Onisimov se ocupase, în luna februarie a aceluiași an, și de „dosarul cu privire la iradierea practicantului Gorșkov”.
— Să începem cu identificarea cadavrului, vorbi el sec și inima lui Arkadi Arkadievici se făcu cât un purice. Vă rog să poftiți aici.
Azarov o porni după el spre un colț al încăperii, unde se vedea ceva acoperit cu o mușama cenușie, de sub care ieșeau la iveală oasele galbene de la degetele unor picioare.
— Legitimația de serviciu pe care am găsit-o asupra lui, spuse Onisimov oficial, în timp ce ridica marginile mușamalei, este emisă pe numele de Krivoșein Valentin Vasilievici. El e?
Viața nu i-a dat prea des prilejul lui Azarov să se întâlnească față în față cu moartea. Simți dintr-odată că se înăbușă și își desfăcu gulerul cămășii. De sub mușama apăru părul, tuns scurt, cu firele lipite unele de altele, apoi ochii dați peste cap, obrajii supți, gura cu colțurile trase în jos, mărul lui Adam proeminent pe gâtul plin de vine, claviculele parcă străpungând pielea… „Cât de mult a slăbit!..”
— Da, el e!
— Vă mulțumesc, spuse Onisimov, lăsând mușamaua să cadă la loc.
Va să zică Krivoșein… Se văzuseră alaltăieri lângă corpul vechi de clădiri. Trecuseră unul pe lângă altul și, ca de obicei, se salutaseră politicos. Deși nu-i era de loc simpatic, pe atunci era totuși un om viu, îndesat, cu obrajii plini. Iar acum… Moartea parcă a supt totul din el, i-a secat trupul lăsând doar oasele acoperite de o piele cenușie.
„Krivoșein era copleșit, probabil, de rolul său în crearea laboratorului…” se gândi Azarov pe neașteptate, în timp ce Onisimov ieși din cameră.
— Ai, ai, ai! Țî-țî-țî… se auzi deodată în liniștea laboratorului.