Arkadi Arkadievici se întoarse. În ușă apăruse secretarul științific al institutului, Harri Haritonovici Hilobok. Fața lui, ca de obicei foarte îngrijită, era cam umflată după somnul din care abia se trezise. Harri Haritonovici era ceea ce se cheamă un bărbat bine. Un costum ușor îi reliefa corpul masiv, bine legat. Capul cu o formă regulată era încadrat de un păr castaniu, ondulat, iar tâmplele le avea ușor argintate. Ochii îi erau căprui, nasul îl avea mare și drept, subliniat de o mustăcioară de culoare închisă, care îi scotea în evidență frumusețea și bărbăția. Dar înfățișarea sa era oarecum alterată de o bărbie cam mică și de cutele adânci de la colțurile gurii, care apar de obicei din cauza unui permanent zâmbet forțat.
Ochii căprui ai docentului sclipeau de curiozitate, dar trădau și o oarecare teamă.
— Bună dimineața, Arkadi Arkadievici! Ce i s-a întâmplat iar lui Krivoșein? Tocmai treceam pe aici… Și-am văzut mașinile. Ce-or fi căutând lângă laborator, m-am gândit. Și atunci am intrat… Apropo, Arkadi Arkadievici, ați observat că automatele de imprimat zac la el pe coridor? Între tot felul de vechituri… Și cât s-a mai zbătut Valentin Vasilievici să le obțină… câte rapoarte n-a făcut… De asta ziceam, măcar să le dea altora, dacă tot nu le folosește… Harri Haritonovici oftă mâhnit, apoi privi spre dreapta. Te pomenești că-i studentul! Ai, ai, ai! Iar un student! Numai necazuri cu ei… În clipa aceea Onisimov se înapoie în cameră. Văzându-l, docentul își schimonosi gura într-un zâmbet. O, vă salut, Appolon Matveevici! Din nou pe la noi?
— Matvei Appolonovici, îl corectă acesta, în timp ce deschidea o cutie din lemn galben pe al cărei capac scria cu litere negre „Probe materiale”. Scoase o eprubetă și se aplecă deasupra băltoacei de pe podea.
— Adică Matvei Appolonovici, vă rog să mă iertați! Eu vă țin bine minte de data trecută, doar că am încurcat puțin numele. Matvei Appolonovici, da, desigur… Noi v-am pomenit încă multă vreme după aceea, priceperea dumneavoastră și întreaga… îi tot dădea zor Hilobok.
— Tovarășe director, ce fel de lucrări se efectuau în acest laborator? îl întrerupse anchetatorul, aplecându-se să culeagă lichid în eprubetă.
— Cercetarea sistemelor electronice care se autoorganizează, cu introducerea integrală a informației, răspunse academicianul. Așa, cel puțin și-a formulat tema, în planul pe anul în curs, Valentin Vasilievici Krivoșein.
— E clar. Onisimov se ridică, mirosi lichidul, șterse eprubeta cu vată și o ascunse în cutie. Folosirea unor chimicale otrăvitoare era specificată în planul de muncă?
— Nu știu. Cred că nu era specificat nimic. Cercetătorul își desfășoară activitatea științifică după cum crede el de cuviință.
— Dar ce i s-a întâmplat iar lui Krivoșein, dacă dumneavoastră personal, Arkadi Arkadievici, ați fost deranjat atât de dimineață? întrebă Hilobok cu vocea scăzută.
— Tocmai asta e întrebarea: ce i s-a întâmplat? Era limpede că Onisimov se adresa academicianului. Scurtcircuitul n-are nici un amestec. El este o urmare a accidentului și nu cauza lui. Acest lucru a fost stabilit cu certitudine. Nu există nici un fel de leziuni sau traumatisme datorate curentului… Dar ăsta ce instrument e? La ce folosește?
Onisimov se aplecă și luă de jos un obiect ciudat, semănând cu coiful unui războinic din antichitate. Doar că acest coif era nichelat, plin de butoane și înconjurat de fire electrice de diferite culori. Firele duceau spre conductele și baloanele instalației masive din celălalt colț al camerei și spre mașina electronică de calcul.
— Acesta? academicianul ridică din umeri. Hm…
— E „coiful lui Monomah”, adică așa i se spune, de obicei, la noi. Bineînțeles mai mult în glumă, îi veni în ajutor Hilobok. Mai precis se cheamă STE-1, adică sistemul traductorilor cu electrozi pentru înregistrarea biocurenților creierului. Asta o știu, Arkadi Arkadievici, de când Krivoșein mi-a cerut să-i mai fac unul la fel…
— Bun, e clar. Cu permisiunea dumneavoastră am să-l iau cu mine, deoarece se afla pe capul victimei. Apoi, înfășurând firele, Onisimov se îndreptă către fundul încăperii.
— Cine a murit, Arkadi Arkadievici? întrebă Hilobok în șoaptă.
— Krivoșein.
— Ai, ai, ai! Păi cum vine asta? Ia te uită, ne-a făcut-o!.. Acum iar o să aveți necazuri, Arkadi Arkadievici, tot felul de neplăceri…
Onisimov se înapoie, împachetă „coiful lui Monomah” în hârtie și îl puse în cutia sa. În liniștea laboratorului nu se auzea decât gâfâitul infirmierilor care se chinuiau cu practicantul aflat în nesimțire.
— Dar de ce era Krivoșein în pielea goală? întrebă pe neașteptate Onisimov.
— Era în pielea goală?! se miră academicianul, înseamnă că l-au dezbrăcat medicii. Nu știu! Nu pot să-mi dau seama!
— Hm… E clar! Dar ce credeți dumneavoastră, la ce servea acest rezervor? Nu cumva pentru baie?
Anchetatorul arătă spre un rezervor de plastic, care zăcea într-o rână, printre recipientele pe care le-a spart și strivit în cădere. Pe pereții săi transparenți atârnau țurțuri și picături dintr-o substanță cenușiu-gălbuie. Alături de rezervor se zăreau cioburi dintr-o oglindă mare.
— Pentru baie?! Pe academicianul Arkadi Arkadievici Azarov începură să-l supere aceste întrebări. Mă tem că dumneavoastră aveți păreri cu totul originale despre destinația unui laborator științific, tovarășe… E-e… Anchetator!
— Și alături se afla o oglindă bună, cam de înălțimea unui om, își continuă Onisimov ideea. Oare ce rost avea oglinda?
— Nu știu. Eu nu am de unde să cunosc detaliile tehnice ale tuturor celor o sută șaizeci de lucrări care se fac în institutul meu!
— Vedeți, Appolon Matve… Adică Matvei Appolonovici, vă rog să mă iertați, se grăbi să-l scoată pe academician din încurcătură docentul Hilobok, Arkadi Arkadievici conduce întregul institut, face parte din cinci comisii interdepartamentale, redactează o revistă științifică, deci se înțelege că nu poate intra în detaliile fiecărei lucrări în parte; pentru aceasta există executanți. Afară de asta, răposatul — din păcate, asta-i realitatea! — răposatul Valentin Vasilievici Krivoșein era un om cu o fire prea independentă, căruia nu-i plăcea să se consulte cu nimeni, să împărtășească nimănui proiectele sau ideile sale, nici rezultatele. Și trebuie s-o spunem deschis că el neglija destul de des, din păcate, tehnica securității… Desigur, îmi dau seama „de mortuis aut bene, aut nihil”, cum se spune, adică despre morți să nu vorbim decât de bine, sau nimic, mă înțelegeți? Dar ce a fost, a fost. Vă aduceți aminte, Arkadi Arkadievici, acum doi ani, iarna, pe atunci el mai lucra încă la Ivanov al nostru, în ianuarie… Nu, în februarie… Sau poate că totuși în ianuarie… ori poate chiar încă în decembrie — vă amintiți — a inundat cu apă etajele inferioare, a provocat pagube, a compromis lucrările?
— Oh, ce târâtură ești, Hilobok! se auzi deodată o voce de pe targă. Studentul-laborant, agățându-se de margini, încerca să se ridice. Oh, da… Păcat că te-am lăsat atunci în pace!
Toată lumea se întoarse spre el. Pe Azarov îl trecură fiorii. Vocea studentului semăna grozav cu cea a lui Krivoșein — aceeași ușoară răgușeală, aceeași neglijență în pronunțarea terminației cuvintelor… Laborantul recăzu sleit de puteri, cu capul atârnând către podea. Infirmierii își ștergeau cu satisfacție transpirația. Și-a venit în fire, dragul de el! Doctorița le făcu un semn scurt, după care ei ridicară targa și se îndreptară spre ieșire. Academicianul îl privi cu atenție pe tânăr. Și din nou inima lui își pierdu ritmul normaclass="underline" laborantul — la prima vedere nu-ți dădeai seama prin ce anume — semăna cu Krivoșein, dar nu cu cel viu, ci cu cadavrul acela de sub mușama.