Dublura fu primul căruia îi trecu prin minte să vâre în lichid un termometru (era plăcut să vezi câtă bună dispoziție i-a provocat primul său act creator independent). Temperatura era de 40 grade.
— Delir. Ca și cum ar avea febră…
— Trebuie să-i dăm ceva ca să-i scadă temperatura, am spus eu glumind.
Dar gândindu-ne mai bine, ne-am apucat să turnăm chinină în toate baloanele și buteliile ce alimentau mașina. Temperatura scăzu până la 39 de grade, dar delirul continua. Mașina combina acum chipurile ca într-un vis urât. Fața șefului de la secția întâi a institutului, Johan Johanovici Kliapp, căpătă treptat trăsăturile lui Azarov, iar acestuia îi crescură dintr-odată mustățile lui Hilobok…
Când temperatura scăzu până la 38 de grade, în rezervor începură să apară chipurile plate, ca pe ecran, ale oamenilor politici, actorilor de cinema, fruntașilor în producție, împreună cu Panoul de onoare, bineînțeles de mărime redusă, apoi chipurile lui Lomonosov, Faraday, al cântăreței de estradă Maria Trapezund, bine cunoscută în orașul nostru. Aceste umbre cu două dimensiuni — când în culori, când în alb-negru — apăreau într-o clipă, se mențineau câteva secunde și se dizolvau. Se vede că memoria mea se epuiza treptat.
În a șasea sau a șaptea zi (noi pierduserăm noțiunea timpului), temperatura lichidului auriu scăzu până la 36,5 grade.
— Normal! am zis și am plecat să mă culc.
Dublura rămase de gardă.
Noaptea mă trezi brutaclass="underline"
— Scoală! Să mergem, mașina face ochi.
Sculat din somn, l-am trimis la dracu. El turnă peste mine o cană cu apă. A trebuit să mă duc.
…La început mi s-a părut că în lichidul din rezervor plutesc un fel de bășici. Dar erau ochi — bile albe cu pupilă, cu iris. Se iveau în adâncul rezervorului, se ridicau la suprafață, se îngrămădeau lângă pereții transparenți, ne urmăreau mișcările și licăritul becurilor de pe panoul calculatorului TVM-12, ochi albaștri, cenușii, căprui, negri, verzi, ochi imenși de cal, cu pupilă violetă, ochi de pisică, cu o linie verticală întunecoasă, care reflectau lumina, ochișori de pasăre, negri ca mărgelele… Se adunaseră, probabil, ochii tuturor oamenilor și animalelor pe care avusesem prilejul să-i văd vreodată. Din cauză că n-aveau pleoape și gene, ochii păreau mirați.
Spre dimineață începură să apară ochi și lângă rezervor: din furtunurile vii se formau mici ramificații musculoase care se terminau cu pleoape și gene. Pleoapele se deschideau. Noii ochi se uitau țintă la noi ca și cum parcă așteptau ceva. Sub nenumăratele priviri mute nu te simțeai la largul tău.
Apoi… din rezervor, baloane și furtunuri vii au început să crească mici trompe și tentacule. În mișcările lor era ceva naiv, copilăresc, mișcător. Ele se împleteau, atingeau pereții baloanelor și aparatelor, zidurile laboratorului. O tentaculă se întinse până la clemele neizolate ale panoului electric, le atinse și, după o zvâcnire, căzu carbonizată.
— Ehe, asta e treabă serioasă! spuse dublura.
Da, era o chestiune foarte serioasă. Mașina trecea de la metoda contemplativă de strângere a informațiilor la cea activă și își construia, în acest scop, propriii săi traductori, mecanismele sale de execuție… în general, oricum ai denumi dezvoltarea ei: năzuință către echilibru informațional, autoconstruire sau sinteză biologică a informației, nu poți să nu te extaziezi în fața forței și tenacității neobișnuite a acestui proces. Dacă nu merge așa, atunci trebuie să meargă altfel, principalul era să nu se oprească.
Dar, după tot ce văzusem, nu ne mai ardea să ne extaziem și nu ne stăpânea nici curiozitatea academică. Ne cam dădeam seama cum se puteau sfârși toate acestea.
Ei, ajunge! Am luat de pe masă „coiful lui Monomah”. Nu știu dacă vom reuși s-o determinăm să facă ceea ce vrem noi…
— Pentru asta n-ar fi rău să știm ce anume vrem, spuse dublura.
— … dar, pentru început, noi trebuie s-o silim să nu facă ceea ce nu vrem.
„Să dispară ochii! Să dispară tentaculele! Să înceteze materializarea informației! Să dispară ochii! Să dispară tentaculele! Să înceteze”… Repetam noi cu toată încordarea minții prin „coiful lui Monomah”, strigam în microfoane. Dar mașina, ca și până atunci, își mișca tentaculele vii și se holba la noi cu sute de ochi diferiți. Totul semăna cu un duel, cu o luptă.
— Uite unde am ajuns, spuse dublura.
— Ah, deci așa stau lucrurile! Am izbit cu pumnul în peretele rezervorului. Toate tentaculele începură să se agite, se întinseră spre mine. M-am dat înapoi. Valea, închide apa! Desfă furtunurile de alimentare.
„Mașină, vei pieri. Mașină, vei muri de sete și de foame, dacă nu te vei supune”…
Desigur, procedeul era brutal, lipsit de eleganță. Dar altceva ce mai rămânea de făcut? Dublura închise încet robinetul de la conducta de apă. Șuieratul apei care curgea în distilatoare deveni o darabană de picături. În timpul acesta, eu prindeam furtunurile cu cleme… Și deodată, după o tresărire, tentaculele se muiară! Începură să se răsucească, să se tragă înapoi în rezervor. Globurile ochilor își pierdură strălucirea, se umeziră și se încrețiră.
O oră mai târziu totul dispăruse. Lichidul din rezervor redevenise auriu și transparent ca înainte.
— Așa e mai bine! Mi-am scos „coiful” și am înfășurat firele.
Am dat din nou drumul la apă, am scos clemele și am stat în laborator până noaptea târziu, fumând, discutând verzi și uscate, așteptând. Oare ce se va întâmpla? Acum nu mai știam de ce să ne temem mai mult: de un nou delir al mașinii sau de faptul că sistemul, dezorientat de un astfel de tratament, se va descompune și-și va înceta activitatea. În prima zi încă mai eram în stare să discutăm pe tema „ce-ar fi să distrugem descoperirea?” Acum însă ne înnebunea gândul că ea ar putea să se distrugă singură, după ce ne-a ispitit cu lucruri nemaipomenite.
Când eu, când dublura, ne apropiam de rezervor, inspirând cu grijă aerul, ca nu cumva să sesizăm un miros de descompunere, de putrefacție, de produs alterat. Neavând încredere în termometru, pipăiam cu palmele pereții rezervorului și furtunurile calde și vii. Nu cumva se răcesc? Nu ard din nou ca în fierbințeala delirului?
Dar nu, aerul din cameră rămânea cald, umed și curat, ca și cum în ea s-ar fi aflat o vietate mare. Mașina trăia. Dar acum nu mai întreprindea nimic fără noi. Am supus-o!
La ora unu noaptea m-am uitat la dublura mea, ca într-o oglindă. El clipea obosit din pleoapele roșii și zâmbea.
— Se pare că totul e în regulă. Mergem să ne culcăm, ce zici?
Acum nu mai e pentru mine o dublură artificială. Alături de mine ședea un tovarăș de muncă, la fel de obosit și de fericit ca și mine. Și când te gândești — curios lucru! — n-am încercat nici o bucurie când l-am întâlnit în parc… Acum însă mă simt liniștit și bucuros. Totuși, pentru om lucrul cel mai important este să se simtă stăpân pe situație!”
Capitolul 5
…Zgomotul înfricoșător al apei și vântului umplea cerul și pământul…
— Oprește-te! strigă mister Foteringay apei care se apropia. Pentru dumnezeu, oprește-te!
— Așteptați o clipă, se adresă mister Foteringay tunetului și fulgerului. Încetați pentru un minut glumele până îmi adun gândurile…
„Am ieșit în parc. Era o noapte caldă. Din cauza oboselii uitaserăm amândoi că nu trebuia să apărem împreună. Ne-am adus aminte de asta abia la ieșire. Bătrânul Vahterâci ne privea fix, cu ochii săi mici, albaștri și cam buimaci de somn. Am încremenit unul lângă altul.