— A, Valentin Vasilievici! se învioră deodată moșul, bucuros. Ați și terminat cu garda?
— Da… Am răspuns amândoi deodată.
— Foarte bine. Vahterâci se ridică cu greu și descuie ușa de la intrare. N-o să i se întâmple nimic acestui institut, nici n-o să-l fure nimeni, să fiți sănătoși, că eu mai am încă de stat. Oamenii se plimbă, iar eu trebuie să mai stau, aia-i!..
Am ieșit glonț în stradă și am plecat repede de acolo.
— Măi să fie! Și în clipa aceea mi-am dat seama că fațada noii clădiri a institutului este împodobită cu beculețe de diferite culori. Ce dată e astăzi?
Dublura numără pe degete:
— Întâi… nu, aha, doi mai. Valea, te felicit cu ocazia sărbătorilor!
— Care au trecut… Asta-i bună!
Mi-am adus aminte că mă înțelesesem cu Lena să mergem de 1 Mai la niște colegi de-ai ei, iar în 2 mai să plecăm cu motocicleta la Nipru. M-am dezumflat. Cred că s-a supărat de moarte.
— Iar Lena dansează acum… undeva, cu cineva, spuse dublura.
— Și ce-ți pasă ție?
Tăcurăm. Pe stradă goneau troleibuze împodobite cu verdeață. Pe acoperișurile caselor se înălțau siluetele rachetelor confecționate din becuri. Dincolo de ferestrele deschise larg se dansa, se cânta, se ciocneau pahare…
Mi-am aprins o țigară și am început să analizez observațiile făcute asupra „mașinii-mamă” (așa denumisem până la urmă întregul complex). În primul rând nu este o mașină-oracol și nici mașină-gânditoare. În ea n-avea loc nici o selectare a informației. Numai combinații — uneori raționale, având un anumit sens, alteori nu. În al doilea rând, ea poate fi dirijată nu numai pe cale energetică (prin strângerea furtunilor, oprirea apei și a energiei electrice — într-un cuvânt, forțând-o), ci și pe cale informațională. E adevărat, deocamdată ea reacționa numai la comanda „Stop!”, dar orice început e greu, restul vine de la sine. Se pare că cel mai comod mijloc e să-i comanzi prin biocurenții creierului, cu ajutorul „coifului lui Monomah”. În al treilea rând, „mașina-mamă”, deși foarte complexă, este totuși o mașină, o creație artificială lipsită de țel. Tendința ei spre stabilitate, spre un echilibru informațional, nu este un scop, ci o însușire. Numai că se manifestă mai complicat, prin sinteză a informației sub formă de substanță vie. Scopul constă întotdeauna în rezolvarea unei sarcini. Nu i se dăduse nici o sarcină și de aceea se aiurise, datorită excesului de posibilități. Dar…
— … omul e cel care trebuie să-i dea ei sarcini, continuă dublura (Pe mine încetase să mă mai mire aptitudinea lui de a gândi paralel cu mine), ca și tuturor celorlalte mașini. Prin urmare, după cum spun birocrații, întreaga răspundere ne revine nouă.
N-aveam chef să mă gândesc la problema responsabilității. Muncești, muncești, zi și noapte, nu te menajezi de loc și, ia te uită, trebuie să mai și răspunzi. În timp ce alții se plimbă. Poftim!.. Am scăpat sărbătoarea, idioți ce suntem! Uite așa o să ne treacă și viața în laboratorul ăsta împuțit…
Am cotit pe aleea cu castani ce ducea la cartierul academicienilor. În fața noastră pășea încet o pereche. Treji, flămânzi și singuratici, am simțit amândoi o strângere de inimă. Perechea se încadra atât de bine în peisajul aleii luminate cu tuburi fluorescente. El, înalt și elegant, o ținea ușor de mijloc. Ea își lăsase puțin capul, frumos pieptănat, spre umărul lui. Am iuțit intenționat pașii ca să-i depășim și să nu ne amărâm sufletul cu acest spectacol plin de lirism.
— Mergem să ascultăm muzică la magnetofon, Tanecika! Am niște înregistrări — să-ți lingi buzele, nu alta! ajunse până la noi glasul ca un murmur al lui Hilobok și amândoi ne-am poticnit când l-am auzit. Farmecul se risipi.
Apropiindu-ne de ei, am recunoscut-o pe fată. Venise la practică, de curând, în institutul nostru, cu șorțuleț de școlăriță. Acum, se pare că lucrează ca laborantă la calculatoare. Îmi plăcea cum arăta. Avea buzele pline, un năsuc drept, doi ochi mari, căprui, visători, plini de încredere…
— Când Arkadi Arkadievici e în concediu sau în străinătate, sunt nevoit să rezolv multe probleme în locul lui… se împăună Harri. Și chiar când e aici… Cum? Sigur că e interesant, păi cum!
Și uite așa, alții au parte de cele mai bune fete. Apoi, mai târziu, chiar dacă se apropie de noi, au psihicul alterat, au experiența vieții — acea experiență după care „toți bărbații sunt niște ticăloși”… Așa și această Tanecika, cu capul plecat pe umărul lui Hilobok. I se pare că docentul Harri este un cavaler al științei sovietice. Poate că suferă de boala iradierii, ca eroul principal din filmul „Nouă zile dintr-un an”? Sau poate că sănătatea lui e subminată de preocupările științifice? Iar ea, prostuța, se înfioară și se vede o eroină la fel… Tanecika, să n-ai nici o îndoială, savantul tău cavaler e perfect sănătos. Nu s-a obosit el cu știința. Și te duce acum pe drumul cel mai scurt spre prima mare dezamăgire din viața ta. În privința asta e un artist…
Dublura își încetini pașii și spuse cu voce joasă:
— Ce-ar fi să-i trag câteva palme peste mutră? E foarte simplu. Tu te duci acum la niște cunoscuți și asiguri un alibi, iar eu…
Cu vorbele sale, mi-o luase înainte cu o fracțiune de secundă. În general, el se grăbea să spună ce gândește, pentru a-și afirma originalitatea. Își dădea prea bine seama că amândoi gândim la fel… Dar de îndată ce mi-a luat-o înainte, în mine se declanșa, aproape instantaneu, cel de al doilea mecanism, autoafirmarea, tendința de a mă opune ideii altuia.
— Din cauza fetișcanei, adică? Las-o în plata domnului; n-o fi asta, cade alta în plasă.
— Și din cauza ei și, în general, pentru toate. Pentru suflet. Ce, nu-ți mai amintești ce vorbe murdare a spus despre munca noastră? Ochii i se îngustară. Îți aduci aminte?
Îmi aminteam. Pe atunci lucram în laboratorul lui Valeri Ivanov. Elaboram blocuri de memorie pentru mașini destinate apărării. În lume aveau loc evenimente serioase, iar noi munceam pe brânci, fără să ținem seama de duminici sau sărbători. Și am predat lucrarea cu șase luni înainte de termenul stabilit de guvern… Curând după aceea „binevoitorii” din institut m-au informat despre „cugetarea” lui Hilobok cu privire la această chestiune: „În știință, cel ce execută cercetările înainte de termen, este fie carierist, fie mistificator, ori și una și alta!” Cuvintele lui căpătară popularitate. În institut erau mulți dintre cei pe care nu-i amenință primejdia de a trece drept carieriști sau mistificatori. Valerka, ambițios și iute din fire, a tot încercat să stea de vorbă cu Hilobok între patru ochi, apoi s-a certat cu Azarov și a plecat din institut.
Aducându-mi aminte de toate acestea, am simțit că mi se strâng pumnii: „Poate ar fi mai bine ca dublura să-mi asigure alibiul, iar eu?”… Și deodată mi-am imaginat scena: un intelectual treaz îl ciomăgește pe un alt intelectual în prezența unei tinere fete… Ei, cum se poate una ca asta! Am scuturat din cap ca să alung acest tablou din minte.
— Nu, nu merge. Nu putem să ne lăsăm în voia pornirilor josnice.
— Dar ce „merge” atunci?
Într-adevăr ce „mergea”? Nu știam nici eu.
— Atunci, măcar să ferim acești ochi visători de îmbrățișările nădușite ale lui Harri… Dublura își mușcă îngândurat buza și mă împinse sub un castan. (Din nou dădea dovadă de inițiativă.) Harri Haritonovici aș putea să vă spun două cuvinte, ceva confidențial?