— Da, da, iată că și pe practicant a reușit să-l ațâțe, spuse Hilobok dând din cap cu blândețe.
— Dar de ce v-a… calificat în felul ăsta? Onisimov se întoarse spre el întrebător. Ați avut vreun conflict cu el?
— Doamne ferește! Docentul ridică sincer din umeri. Nici n-am vorbit cu el decât o dată, atunci când i-am făcut formule de practică, pentru a fi primit în laboratorul lui Krivoșein, la cererea personală a lui Valentin Vasilievici, întrucât acest…
— … Kraveț Viktor Vitalievici, spuse Onisimov, consultându-și însemnările.
— Exact… este rudă cu Krivoșein. E student la Universitatea din Harkov. Astă iarnă ne-au fost trimiși cincisprezece tineri pentru a face practică la noi un an de zile. Iar Krivoșein l-a încadrat ca laborant fiindcă i-era rudă. Cum să-l refuzi! Toți suntem oameni…
— Dar mai termină odată, Harri Haritonovici! îl întrerupse academicianul.
— E clar, dădu din cap Onisimov. Dar spuneți-mi, în afară de Kraveț, victima mai avea rude sau persoane apropiate?
— Cum să vă spun, Matvei Appolonovici? și Hilobok oftă din suflet. Oficial nu avea, dar neoficial… Tot venea pe la el o femeie. Nu știu, i-o fi fost logodnică sau doar așa… Kolomieț, Elena Ivanovna, lucrează la un birou de construcții din apropiere, o femeie, simpatică…
— E clar. Văd că sunteți la curent, și Onisimov se îndreptă spre ușă rânjind.
După un timp se înapoie cu un aparat de fotografiat și îndreptă „ochiul” exponometrului spre colțul încăperii.
— Sunt nevoit să sigilez laboratorul pe tot timpul desfășurării anchetei. Cadavrul va fi transportat la serviciul de expertiză medico-legală pentru autopsie. Tovarășii însărcinați cu organizarea înmormântării vor trebui să se adreseze celor de acolo. Anchetatorul se îndreptă spre colțul încăperii și apucă mușamaua care acoperea cadavrul lui Krivoșein. Am să vă rog să vă dați la o parte din dreptul ferestrei; să fie mai multă lumină. De fapt, eu nu vă mai rețin, tovarăși. Scuzați-mă că v-am deranjat…
Deodată tăcu și ridică mușamaua cu o mișcare bruscă. Sub ea, pe linoleumul cafeniu, zăcea un schelet! În jurul lui se făcuse o băltoacă gălbuie, care păstra contururile vagi, caricaturizate parcă, ale unui corp omenesc.
— Oh! Hilobok își plesni palmele și se retrase dincolo de prag.
Arkadi Arkadievici simți că i se moaie picioarele și se rezemă de perete. Anchetatorul, cu mișcări mecanice, fără grabă, împături mușamaua, privind ca vrăjit la scheletul din fața lui, care parcă rânjea batjocoritor, arătându-și dinții. De pe craniu căzu fără zgomot în băltoacă un smoc de păr castaniu închis.
— E clar… Mormăi Onisimov dezorientat. Apoi se întoarse către Azarov, îl privi cu reproș în ochii larg deschiși din dosul ochelarilor cu rame dreptunghiulare. Aici nu-i lucru curat, tovarășe director… E clar…
Capitolul 2
— Ce puteți spune în apărarea dumneavoastră?
— Păi să vedeți, eu…
— Destul. Să fie împușcat. Următorul!
De fapt, anchetatorului Onisimov nu-i era deocamdată nimic clar. Pur și simplu, îi rămăsese din vremuri mai fericite pentru el obiceiul de a spune mereu „e clar” — obicei de care se chinuia să scape, dar nu reușea. Mai mult, Matvei Appolonovici era intrigat, ba chiar extrem de îngrijorat de întorsătura pe care o luase întreaga afacere. Cu o jumătate de oră înainte de a primi telefonul de la Institutul de sistemologie, expertul în problemele medico-legale, Zubato, care era de serviciu cu el în noaptea aceea, plecase undeva afară din oraș, să cerceteze împrejurările unui accident de circulație. Și acum, descurcă-te, poftim! În locul cadavrului, care nici nu avusese timp să se răcească, zăcea, în aceeași poziție, un schelet. Una ca asta nu se mai întâmplase în practica criminalistică. Nimeni n-o să creadă că respectivul cadavru s-a prefăcut singur într-un schelet. Toată lumea o să-l ia peste picior! Plecase și „Salvarea”. Măcar ăia dacă ar fi confirmat faptul. Nu apucase nici măcar să fotografieze cadavrul…
Într-un cuvânt, cele întâmplate îi apăreau lui Onisimov ca un lanț de serioase scăpări în desfășurarea anchetei. De aceea, înainte de a părăsi incinta institutului, el se înarmă cu declarațiile scrise ale tehnicianului Prahov și ale academicianului Azarov.
Electricianul Prahov Gheorghi Danilovici — 20 de ani, naționalitate rusă, necăsătorit, apt pentru serviciul militar, fără partid — a arătat următoarele: „… Când am intrat în laborator, lumina din tavan ardea. Defecțiunea se produsese numai la rețeaua de înaltă tensiune. În încăpere plutea un asemenea miros, încât era cât pe ce să vomit. Un miros ca de spital. Primul lucru pe care l-am observat a fost un bărbat gol, culcat în rezervorul răsturnat, cu brațele și picioarele atârnându-i afară. Pe cap avea o instalație metalică. Din rezervor se scurgea ceva ce semăna cu serul de sânge închegat. Cel de al doilea — studentul cel nou, îl cunoșteam din vedere — zăcea alături, cu fața în sus, cu brațele în lături. M-am repezit spre cel din rezervor și l-am tras afară. Era cald încă și foarte alunecos, de nu puteai să-l apuci. L-am scuturat. Nu părea viu. L-am recunoscut. Era Valentin Vasilievici Krivoșein. Îl întâlneam deseori prin institut și ne salutam. Studentul respira, dar nu-și recăpătase cunoștința. Întrucât în timpul nopții pe teritoriul institutului nu găsești pe nimeni, în afară de paza externă, am chemat de la telefonul laboratorului „Salvarea” și miliția.
În ceea ce privește scurtcircuitul, acesta s-a produs la cablul plasat jos, de-a lungul peretelui, într-o țeavă de aluminiu care duce la tabloul electric al laboratorului. Rezervorul, în cădere, a spart o butelie care conținea acid, după cum se vede, și acidul a ars totul în locul acela, provocând un scurtcircuit”.
Faptul că a sosit la locul accidentului abia după o oră de la declanșarea soneriei de alarmă Jora l-a trecut cuminte sub tăcere.
Directorul institutului, Azarov Arkadi Arkadievici, doctor în științe fizico-matematice și membru activ al Academiei de științe — cincizeci și opt de ani, naționalitate rusă, căsătorit, cu serviciul militar satisfăcut, membru al PCUS — a confirmat că el „a recunoscut cadavrul ce i-a fost prezentat la locul faptei de către anchetatorul Onisimov M. A. Avea trăsăturile chipului lui Valentin Vasilievici Krivoșein, șeful „laboratorului noilor sisteme” și, în afară de asta, a menționat, cu o obiectivitate științifică proprie unui academician, că „l-a frapat starea de epuizare cu totul neobișnuită a răposatului, mai bine zis neverosimilă, care-i schimbase cu totul aspectul său obișnuit…”
La orele zece și jumătate dimineața Onisimov s-a înapoiat la Departamentul orășenesc al miliției, în biroul său de la parter, ale cărui ferestre, acoperite de barele verticale ale unui grilaj, dădeau spre Bulevardul Marx, animat la orice oră a zilei. Matvei Appolonovici i-a raportat pe scurt maiorului de serviciu, Rabinovici, cele întâmplate, a trimis la expertiză eprubetele cu lichid, apoi a telefonat la Spitalul de urgență și a întrebat în ce stare se află unicul martor ocular al celor petrecute. I s-a răspuns că laborantul se simte bine și că a cerut să i se dea drumul.
— Bine, dați-i drumul, am să trimit imediat mașina după el, consimți Onisimov.
De abia a terminat să dea dispozițiile necesare pentru trimiterea mașinii, când în birou a intrat valvârtej expertul în probleme medico-legale, Zubato, un tip sangvin, cu o voce de tunet și brațe păroase.