Dublura se uita la bec cu o privire stupidă, lipsită de sens. Mi-am dat dintr-odată seama de ce nu l-am recunoscut imediat atunci când ne-am întâlnit în parcul institutului. În fond, nici un om nu se cunoaște pe sine. Noi nu ne vedem. În fața oglinzii noi ne corectăm mimica, în mod inconștient, după imaginea din oglindă, facem pe interesanții, ne înfrumusețăm. Noi nu ne auzim vocea, pentru că oscilațiile propriului laringe ating timpanele urechii nu numai prin aer, ci și prin intermediul oaselor și mușchilor capului. Noi nu ne vedem dinafară.
De aceea fiecare om, în adâncul sufletului său, se consolează cu gândul că el nu e la fel cu ceilalți, că e deosebit. Cei din jur sunt altceva. În privința lor totul e clar. Dar el însuși e altfel. Are ceva în el… în privința asta nu-l poți duce. El o știe precis. Dar, de fapt, suntem cu toții și deosebiți, și la fel cu toți ceilalți.
Dublura își curăță o unghie, îmi aruncă o privire și, înțelegându-mi gândul, izbucni în râs.
— Și, totuși, până la urmă cum sunt oamenii — diferiți sau identici?
— Și diferiți și identici. Se poate deduce un adevăr obiectiv de aici — desigur, nu din proastele tale maniere. E vorba de producția tehnică a unui nou sistem informațional — Omul. Tehnica produce și alte sisteme: mașini, cărți, dispozitive, aparate… Toate aceste produse au ceva comun, sunt identice, standardizate. În orice carte, dintr-un anumit tiraj, totul este identic, până și greșelile de tipar. Și cu un dispozitiv din aceeași serie lucrurile stau la fel. Și indicatoarele, și scala, și limitele de toleranță, și termenul de garanție sunt aceleași. Deosebirile sunt neînsemnate. Într-o carte textul este ceva mai citeț, decât în alta, un dispozitiv are o zgârietură sau, la temperaturi înalte dă o diferență ceva mai mare decât altul similar.
— … dar în limitele toleranței.
— Bineînțeles. În limba științei noastre se poate spune că volumul informației individuale din fiecare asemenea sistem artificial este neglijabil de mic, în comparație cu volumul de informații comun pentru toate sistemele din clasa respectivă. Dar la om lucrurile nu se prezintă la fel. În oameni este cuprinsă o informație generală (biologică, cunoștințe generale despre lume), dar în fiecare individ, în parte, există o cantitate uriașă de informație personală. Ea nu poate fi trecută cu vederea, neglijată, deoarece fără ea omul nu este om. Înseamnă că individual omul nu corespunde unui standard. Înseamnă că…
— … toate încercările de a găsi pentru om niște „parametri” optimi, cu o toleranță admisă de maximum cinci procente, este o pierdere de timp zadarnică. Perfect! Asta te consolează?
— Nu. Dar e cruda realitate.
— Prin urmare, noi, în munca noastră, nu putem scăpa cu nici un chip de aceste noțiuni groaznice și misterioase cum ar fi sensul vieții, interesele omului, caracterele, dorințele, binele, răul… și poate că… Nici chiar de suflet? Îmi dau demisia.
— N-ai să ți-o dai. La drept vorbind sunt ele chiar atât de misterioase, aceste noțiuni? În definitiv, în viață toți oamenii își dau prea bine seama de felul cum stau lucrurile. Așa, de exemplu, comentează o faptă urâtă și spun: „Știți, asta e o ticăloșie”. Și toată lumea e de acord.
— Toată lumea, afară de ticălos, ceea ce, de fapt, este esențial… El se lovi cu mâinile peste șolduri. Nu, eu nu te înțeleg! Nu-ți ajunge că te-ai ars cu un cuvințel atât de simplu ca „înțelegerea”? Vrei să trasezi sarcina și în ceea ce privește „binele” și „răul”? Mașina nu sesizează subtextul, nu înțelege glumele, rămâne indiferentă față de bine sau rău… De ce râzi?
Pe mine, într-adevăr, mă apucase râsul.
— Nu înțeleg cum poți tu să nu mă înțelegi pe mine? Doar tu — sunt eu!
— Asta nu e la obiect. Înainte de toate eu sunt cercetător, iar abia după aceea Krivoșein, Sidorov, Petrov! Era evident că-l apucase logoreea. Cum o să lucrăm, neavând reprezentări precise despre miezul chestiunii?
— Păi… cum se lucra, să zicem, la începuturile electrotehnicii. Pe atunci toată lumea știa ce înseamnă „flogiston”, dar nimeni n-avea habar de tensiunea, de intensitatea curentului, de inducție. Ampere, Volta, Henri, Ohm erau pe vremea aceea doar niște nume. Tensiunea se determina cu ajutorul limbii, cum fac astăzi băieții cu bateriile. Curentul îl depistau după depunerile de cupru pe catod. Și totuși oamenii lucrau. Iar noi… Dar ce te-a apucat?
Acum dublura se tăvălea de râs.
— Îmi închipui că peste vreo douăzeci de ani o să existe o unitate de măsură pentru cine știe ce, numită „Krivoșein”… Oh, nu mai pot!..
Mă apucase și pe mine râsul și m-am trântit pe canapea.
— Ei, va exista și un „Krivoșeinnometru”… La fel ca ohmmetrul!
— Și „microkrivoșeini… Sau, dimpotrivă, „megakrivoșeini” — prescurtat „megakri”… Oh!
Îmi place să-mi amintesc cum nechezam amândoi. Eram, evident, nedemni de descoperirea noastră. Am râs pe săturate. Apoi am redevenit serioși.
— Desigur că te inspiră exemplele din istorie, spuse dublura. Dar nu de asta avem noi nevoie. Galvani putea să se înșele cât poftea cu privire la „electricitatea animală”, Seebeck putea să afirme cu încăpățânare că în termoelemente nu apare termoelectricitate, ci termomagnetism”. Din această cauză natura lucrurilor nu se schimbă. Mai devreme sau mai târziu adevărul ieșea la iveală, pentru că elementul principal era analiza informației. Analiza! Dar la noi e vorba de sinteză… În cazul nostru, omul nu se poate lua după natură: ea își construiește sistemele ei, el pe ale sale. Pentru om, singurele adevăruri în această chestiune sunt posibilitățile și scopul. Posibilități avem. Dar scop? Noi nu-l putem formula…
— Țelul e simplu: totul să fie bine.
Iarăși? Dublura se uită la mine batjocoritor.
În continuare va începe o mică discuție pentru copii pe tema: „Ce e bine, ce e rău?”
— Te rog, fără discuții pentru copii! l-am rugat eu. Să operăm cu aceste noțiuni arbitrare, chiar dacă ele nu sunt prea bine precizate: bine, rău, dorințe, necesități, sănătate, talent, prostie, libertate, dragoste, dor, nostalgie, tristețe, principialitate… Nu pentru că ele ne sunt pe plac, ci, pur și simplu, pentru că altele nu există. Nu există!
— La asta n-am cum să ripostez. Într-adevăr, altele nu există. Dublura oftă: Oh, simt eu că o să fie o muncă a naibii de afurisită!
— Hai să ducem ideea până la capăt. Da, trebuie ca totul să fie bine. Trebuie să fim siguri că toate aplicațiile descoperirii, cărora le dăm drumul în viață, în lume… n-o să dăuneze oamenilor, ci o să le fie numai de folos. Și hai să amânăm până în vremuri mai bune discuțiile pe tema cu ce unități se măsoară folosul. Eu nu știu cu ce unități.
— În krivoșeini, nu se putu reține dublura.
— Dar mai termină odată! Eu știu prea bine că rolul de criminal intelectual de clasă mondială nu mi se potrivește.
— Nici mie. Dar vreau să-ți pun o mică întrebare: Tu ai vreo idee?
— Ce fel de idee?
— Cu privire la metoda pe care trebuie s-o folosim ca „mașina-mamă” să aducă societății omenești numai binele. Îți dai seama, ar fi o metodă fără precedent în istoria științei. Nimic din ce s-a inventat și se inventează acum nu are o asemenea însușire admirabilă. Cu un medicament poți otrăvi. Cu ajutorul curentului electric poți nu numai lumina casele, ci și tortura. Sau poți lansa o rachetă cu focos exploziv. Și așa se întâmplă cu toate…