Eu sunt inginer — și cu asta am spus totul. În zece ani de muncă în psihicul meu au pătruns temeinic mașinile. Cu ele mă simt sigur pe mine. La mașini totul este subordonat rațiunii și mâinilor, totul este bine determinat. Dacă e da — e „da”; dacă nu — „nu”. Nu ca la oameni: „Da, dar”… apoi urmează o frază care anulează de fapt pe „da”. Dublura e la fel cu mine.
Am ajuns să ne ferim de aceste discuții chinuitoare și să lucrăm în tăcere. Poate că totul va trece și ne vom înțelege iar unul pe altul… Camera informațională era aproape gata. Încă o zi două și am fi putut introduce în ea iepuri de casă. Și atunci s-a întâmplat ceea ce, mai devreme sau mai târziu, trebuia să se întâmple. În laborator a sunat telefonul. Telefonul a mai sunat și altă dată. „Valentin Vasilievici, vă rog să-mi prezentați până la întâi iunie actul justificativ pentru consumul de reactivi, altfel magazia n-o să vă mai elibereze materiale”! cereau cei de la contabilitate. „Tovarășe Krivoșein. Vă rugăm să treceți pe la sectorul unu”, asta venea din partea lui Johann Johannovici Kliapp. „Bătrâne, împrumută-mi pentru câteva zile acumulatorul cu feronichel!” se ruga tânărul Fenia Zagrebniak. Și așa mai departe. Dar de data aceasta a fost un telefon cu totul deosebit. De îndată ce a rostit în receptor cuvintele: „La aparat Krivoșein”, fața dublurii a căpătat o expresie de beatitudine prostească.
— Da, Lenok, spuse, mai bine-zis gânguri, da… Ei nu, vai de mine, micuța mea, nu, desigur… în orice zi și la orice oră!
Eu, cu patentul în mână, încremenisem. Sub ochii mei iubita mi-era luată, răpită. Femeia iubită! Abia acum mi-am dat mai bine seama cât o iubeam. Mi s-a făcut cald. Am tușit răgușit. Dublura ridică spre mine o privire încețoșată de visare și amuți. Chipul îi deveni posac și trist.
— O clipă, Lena… și el îmi întinse receptorul. Ține. De fapt, e pentru tine.
Am apucat receptorul și am țipat:
— Te ascult, Lenocika! Te ascult…
Nu e neapărată nevoie să descriu ce am discutat cu ea. Am aflat că fusese plecată în deplasare și se înapoiase abia cu o seară în urmă. Desigur, era supărată pentru figura pe care i-am făcut-o de sărbători. Așteptase telefonul meu…
Când am pus receptorul la loc, dublura nu mai era în laborator. Îmi pierise și mie cheful să mai lucrez. Am încuiat totul și, fluierând încet, m-am îndreptat spre casă, cu gândul să mă bărbieresc și să mă schimb pentru seară.
Dublura își făcea geamantanul.
— Pleci departe?
— La țară, la o mătușă, într-un fund de provincie. La Saratov! Sau la Vladivostok, să ling stropii sărați ai oceanului! Nu e treaba ta!
— Nu, fără glumă, încotro? Despre ce e vorba?
Își ridică capul și mă privi cu neîncredere.
— Într-adevăr, nu înțelegi despre ce? În fond, e normal să fie așa. Tu nu ești eu.
— Stai, adică de ce? Tu ești eu, iar eu sunt tu. În orice caz, asta era situația inițială.
— Păi tocmai asta e, că nu-i așa. El își aprinse o țigară, luă din raft o carte: „Introducerea în sistemologie”. Am s-o iau eu, tu ai s-o poți folosi pe cea din bibliotecă… Tu ești primul, eu al doilea. Tu te-ai născut, ai crescut, te-ai dezvoltat, ți-ai ocupat un loc în viață. Orice om ocupă un loc în viață: bun, rău, dar al său. Iar eu nu am loc, al meu e ocupat! Totul e ocupat: de la femeia iubită până la funcția de pe ștate, de la canapea până la apartament.
— Pentru dumnezeu, n-ai decât să dormi pe canapea, parcă am ceva împotrivă?
— Nu vorbi prostii. De canapea e vorba?
— Ascultă, dacă asta e din cauza Lenei, atunci… Poate că mai experimentăm încă și… Doar putem să ne permitem asta, nu?
— Să producem o a doua Lena, artificială? El râse amar și se posomorî. Ca și ea să se trambaleze prin viață ca un călător fără bilet… Răsplată pentru viață… Ce idee ne-a putut trece prin cap, idioți ce suntem! Premianții societății, în loc de medalii, se premiază ei înșiși cu câte un om — la fel ca și dânșii, dar fără loc în viață. O idee genială, ce să mai vorbim! În ce mă privește nu-mi fac griji. Mă aciuesc eu pe undeva. Premianții sunt oameni răsfățați, capricioși! Imaginează-ți, de pildă, dublura lui Arkadi Arkadievici, academicianul A. A. Azarov, dară fără un institut pe care să-l conducă, fără salariu, fără titlul de membru al Academiei, fără automobil și apartament, fără absolut nimic, doar cu calități personale și amintiri plăcute. Cum s-ar simți? El își vârî în geamantan un prosop, periuța de dinți și pasta, într-un cuvânt, m-am săturat, mi-ajunge. Eu nu mai pot să duc o asemenea viață ambiguă, să mă feresc ca nu cumva să fim surprinși împreună, să stau cu ochii-n patru la cantină, să iau bani de la tine — da, chiar așa, banii tăi de la tine! — să fiu gelos din cauza Lenei… Ce păcate trebuie să ispășesc, spune-mi și mie? Sunt om, și nu un model experimental și nici dublura cuiva!
— Și cu munca noastră ce se va întâmpla?
— Dar cine a spus că am de gând să las baltă munca? Camera e aproape gata, iar experiențele ai să le poți face și singur. Tot nu prea pot să-ți fiu de folos. Știi doar că avem un „singur cap pentru amândoi”. O să plec și o să mă ocup de problema „om-mașină”, dar dinspre capătul celălalt.
Îmi expuse planul său. Va pleca la Moscova și se va înscrie la aspirantură în cadrul facultății de biologie a Universității. Munca se va desfășura pe două planuri: eu voi face cercetări asupra „mașinii-mamă”, îi voi stabili posibilitățile; el îl va studia pe om și posibilitățile acestuia. Pe urmă — de acum diferiți, cu experiență și idei diferite — ne vom continua munca împreună.
— Dar de ce biologie? nu m-am putut reține să nu-l întreb. De ce nu filosofie, sociologie, psihologie, știința vieții, cu alte cuvinte literatura beletristică? În definitiv, și ele tratează despre om și despre societatea omenească. De ce?
El mă privi gânditor.
— Tu crezi în intuiție?
— Să zicem că da.
— Ei bine, intuiția mea îmi spune mereu că dacă neglijăm cercetările de biologie, ne va scăpa ceva foarte important. Nu știu încă ce anume. Peste un an am să încerc să-ți explic.
— Dar de ce intuiția mea nu-mi spune nimic asemănător?
— Naiba știe de ce! Oftă semnificativ. Îi reveni expresia dintotdeauna și buna dispoziție. Poate pentru că ești pur și simplu, prost ca un galoș…
— Ei, da, desigur. Iar tu ești isteț ca un câine care simte totul, dar nu se poate exprima!
Cum s-ar zice am stat de vorbă.
Totul era clar. El trebuia să acumuleze informația individuală, să devină el însuși. Admit, de asemenea, că pentru asta e bine să nu fie lângă mine, ci undeva departe. Ca să fiu sincer, și pe mine a început să mă stingherească situația noastră „ambiguă”. Dar cu această biologie… Aici nu l-am înțeles de loc… ”.
Aspirantul se lăsă pe speteaza scaunului, se întinse.
— Și nici eu nu puteam să-l înțeleg, spuse el cu voce tare.
Pe vremea aceea nu se înțelegea încă nici pe el însuși.