„Mașina-mamă” nu avea nici un motiv să înceapă cu embrionul. Ea dispunea de suficient material ca să „asambleze” un om matur. De asta se îngrijise Krivoșein cel original. Inițial, în amestecul biologic nedefinit din rezervor se aflau doar curenți „rătăcitori” și potențialuri „plutitoare” ale unor circuite dinafară. Apoi au apărut fibrele și celulele nervoase străvezii, ca o continuare a circuitelor electronice ale mașinii. Căutarea echilibrului informațional continua. Rețeaua de nervi devenea tot mai complexă și mai voluminoasă. În cadrul ei, straturile de celule nervoase s-au transformat în scoarță. În felul acesta a luat naștere creierul său și, începând din acel moment, el a existat.
Inițial creierul lui a fost și el o continuare a schemei mașinii. Dar el recepționa deja impulsurile informației din exterior, selecta și combina variantele, căuta cum să materializeze informația în mediul biologic — cu alte cuvinte, se asambla pe sine! În rezervor se întinsese — deocamdată încă la întâmplare — o rețea de nervi; în jurul lor au început să apară țesuturile mușchilor, vasele, oasele, organele interne — în acea stare aproape lichidă, când toate sub acțiunea impulsurilor nervoase se pot dizolva, amesteca, își pot modifica structura… Nu, n-a fost o asamblare rațională a corpului, după un plan anume, după cum nici n-a existat un asemenea plan. Jocul de-a cuburile continua, continua și sortarea numeroaselor variante și alegerea dintre ele a acelei variante unice, care să reflecte exact informația despre Krivoșein. Dar acum — așa cum mașina electronică cântărește fiecare variantă a soluționării problemei cu ajutorul unor semnale electrice duble, tot așa mașina-creier a apreciat sinteza corpului pe baza aritmeticii duble a senzațiilor: „da” — plăcut, „nu” — dureros. Combinațiile nereușite de celule, amplasarea proastă a organelor se reflectă în creier printr-o durere ascuțită sau surdă, cele reușite și corecte, printr-o senzație plăcută, de satisfacție.
Iar amintirea căutării, amintirea senzațiilor corpului care se năștea a rămas în el.
Viața creează oameni care se deosebesc prea puțin prin însușirile organismului, dar sunt neobișnuit de diferiți în ceea ce privește psihicul lor, caracterul, cunoștințele, delicatețea sau duritatea sufletească. „Mașina-mamă” a procedat invers. Aspirantul era identic cu Krivoșein ca psihic și ca intelect, lucru de altfel pe deplin explicabil. În definitiv, aceste însușiri ale omului se formează în viață prin aceeași metodă a cercetării informației întâmplătoare și selectării informației raționale arbitrare. Mașina a repetat, pur și simplu, această căutare. Din punct de vedere biologic ei doi se deosebeau unul de altul ca o carte de manuscrisele ei. Conținutul final este același, dar în ciorne rămâne înregistrat, datorită corectărilor, adăugirilor, ștersăturilor și modificărilor tot drumul de căutare și selectare a cuvintelor.
De fapt, nici această comparație nu este perfectă. Aspirantul se încruntă. Ciornele cărților apar înaintea cărților, și nu invers! Și chiar dacă ai pune la dispoziția unui grafolog toate variantele, în ciornă, ale romanului „Război și pace”, parcă asta va face din el un geniu? Fără îndoială că, din asta, o să învețe câte ceva, dar… Eh, nu! E mai bine fără comparații!
Omul își amintește ceea ce știe clar în două împrejurări: atunci când trebuie să-și amintească — e vorba de aducerea aminte cu un anumit scop, finalizată — și atunci când întâlnește ceva ce se aseamănă oricât de vag cu înregistrările din memoria sa. Cărțuliile de biologie au și fost acea aluzie care a alarmat memoria sa. Dar dificultatea a constat în faptul că el ținea minte nu cuvintele și nici măcar imaginile, ci senzațiile. El nici acum nu poate să transpună totul în cuvinte și, probabil, nici nu va putea vreodată…
De fapt, nu acesta e lucrul cel mai important. Important e faptul că o asemenea informație există. Pentru că, e clar, aceste „cunoștințe prin senzații” au generat în el o idee rațională precisă, aceea de a-și dirija propriul metabolism.
…Prima oară asta i s-a întâmplat în seara zilei de 28 ianuarie, la cămin. A fost exact ca la câinii lui Pavlov. O secreție artificială de salivă. Numai că, spre deosebire de câini, el nu se gândise la mâncare (tocmai luase masa, compusă din parizer și iaurt), ci la reglarea nervoasă a glandelor salivare. Din obișnuință se străduia să-și imagineze și să perceapă tot drumul semnalelor nervoase de la receptorii gustativi ai limbii, prin creier, la glandele salivare. Și deodată a simțit că gura i se umple de salivă!
Fără să-și dea încă bine seama cum s-au petrecut lucrurile, el și-a încordat gândirea și a protestat plin de teamă: „NU!” Și gura i s-a uscat instantaneu!
În seara aceea a repetat mintal comenzile „Salivă”! și „Nu!” până când a simțit că-l apucă un cârcel…
Toată săptămâna următoare a stat în camera sa. Noroc că era vacanță și nu trebuia să se ducă la cursuri sau la laborator. Și alte organe se supuneau comenzilor exprimate prin imagini mintale! La început reușea să dirijeze aceste procese doar într-un mod grosolan. Din ochi îi curgeau șiroaie de lacrimi, transpirația ba acoperea toată pielea, ba se usca dintr-odată, inima când se potolea într-o lâncezeală de semileșin, când o pornea ca turbată, cu o sută patruzeci de bătăi pe minut. O stare intermediară nu exista. Iar atunci când a poruncit, pentru prima oară stomacului să oprească secretarea acidului clorhidric, abia a mai avut timp să ajungă la toaletă, atât de năprasnic l-a apucat diareea… Dar treptat, cu timpul, a învățat să dirijeze subtil și local excrețiile externe. Într-o zi a reușit chiar să scrie cu ajutorul picăturilor de sudoare pe pielea antebrațului „am izbutit” ca un tatuaj.
Pe urmă a mutat experiențele în laborator. În primul rând, a încercat asupra sa efectul cunoscut al „injecției cu zahăr” a lui Claude Bernard. Numai că acum nu se cerea să deschidă craniul și să înțepe creierul cu acul. Cantitatea de zahăr în sânge creștea în urma comenzii sale mintale.
Dar, în ceea ce privește secreția internă, totul era mult mai complicat. Ea nu dezvăluia rezultatele comenzilor. El își înțepase degetele și mușchii verificând dacă glandele execută comenzile creierului de secretare în sânge a adrenalinei, insulinei, glucozei, hormonilor, și-a rănit esofagul cu sonda pentru a colecta sucul gastric, când își modifica aciditatea în mod conștient… Totul îi reușea, și totul era foarte complicat.
Și atunci a înțeles. Trebuia să-i dea organismului un țel general de a face cutare lucru, de a efectua cutare modificare. Într-adevăr, atunci când umblă nu poruncește mușchilor: „Contractă-te, relaxează-te!” Creierul dă o indicație generală, să meargă mai repede sau mai încet, să ocolească stâlpul, să cotească în gang. Iar centrii nervoși ai creierului repartizează singuri sarcinile mușchilor. Așa trebuie să fie și în acest caz. Pe el nu-l interesează ce glande și ce vase vor produce diferite reacții. Numai să facă ceea ce vrea el!
…Îl stânjeneau cuvintele, îl stânjeneau imaginile! Încerca să dea totul mură-n gură: ficatului, cum să sintetizeze glicogenul din aminoacizi și grăsimi, să descompună glicogenul în glucoză și s-o secrete în sânge, glandei tiroide să se contracte, să stoarcă în sânge picăturile de tiroxină, aparatului circulator să lărgească vasele capilare din țesuturile mușchilor pectorali mari, să reducă la maximum celelalte vase… Și din toate acestea nu ieșea nimic, mușchii pectorali nu creșteau, ficatul nu știa că e ficat, glanda tiroidă habar n-avea de termenul „tiroxină” și nu-și putea reprezenta picăturile acestuia. Aspirantul Krivoșein ajunse să se blesteme pentru sârguința excesivă la cursuri și la bibliotecă. Rezultatul acestor eforturi era doar o durere de cap.