Pentru dirijarea metabolismului propriu trebuiau evitate cifrele, termenii și chiar imaginile, și trebuia gândit doar prin senzații. Problema se reducea la transformarea „cunoștințelor exprimate prin senzații” într-un al treilea sistem de semnalizare pentru dirijarea secreției interne cu ajutorul senzațiilor.
…Mai caraghios decât toate era faptul că pentru asta nu a fost nevoie nici de aparate de laborator, nici de scheme de dirijare. Trebuia să stai doar culcat într-o cameră întunecoasă, cu ochii închiși și cu urechile lipite cu plastilină și, într-o stare de semisomnolență, să te asculți pe tine însuți. Senzațiile stranii veneau dinăuntru: splina, primind sângele, îi provoca mâncărime, intestinele îl gâdilau prin contracțiile lor, glandele salivare răspândeau o răcoare în maxilar, suprarenala răspundea printr-o contracție plăcută la semnalul nervilor, porția de sânge, îmbogățită cu adrenalină și glucoză, se răspândea prin corp, ca o înghițitură de vin tare, celulele bolnave ale mușchilor își anunțau prezența prin ușoare înțepături.
Dacă ar fi să folosim terminologia inginerească, am putea spune că el își verifica corpul cu ajutorul nervilor, așa cum un inginer își verifică circuitele electronice.
Pe atunci el reușise să-și reprezinte cu precizie aritmetica dublă a senzațiilor: „dureros” — „plăcut”. Și i-a trecut prin minte că metoda cea mai simplă de a subordona conștiinței procesele ce au loc în celule este îmbolnăvirea lor. E foarte posibil ca la această descoperire să fi contribuit și întâmplarea cu țurțurele. Ideea i-a venit după această întâmplare.
Într-adevăr, celulele care erau distruse și piereau din diferite motive își manifestau prezența destul de pregnant. Ele înțepau, râcâiau, provocau o durere surdă — ca și cum ar fi strigat ajutor. Organismul le arunca el însuși în ajutor, fără poruncă „de sus”, leucocitele din sânge, căldura în țesutul inflamat, fermenți și hormoni. Mai rămânea doar de accelerat sau de frânat, prin eforturile conștiinței, aceste bătălii microscopice pentru viață.
…El înțepa și tăia mușchii peste tot, unde putea să ajungă cu acul sau lanțeta. Injecta sub piele doze mortale din culturile de bacterii de holeră sau de tifos. Respira vapori de mercur, bea soluții de sublimat corosiv și alcool metilic (e adevărat că îi lipsea curajul să bea otrăvuri cu acțiuni mai rapide). Și pe măsură ce timpul trecea, organismul său o scotea tot mai ușor la capăt cu toate primejdiile de care devenea conștient.
Apoi și-a provocat cancer. Să-ți provoci cancer! Orice medic l-ar fi scuipat în ochi, dacă ar fi declarat acest lucru. Să-ți provoci cancer — vă dați seama?! — pentru asta trebuia să știi cum și de ce apar tumorile canceroase. La drept vorbind, el n-ar fi afirmat, cu mâna pe inimă, că cunoaște cauzele cancerului, pentru simplul motiv că nu putea să transpună în limbajul cuvintelor toate acele senzații ce însoțeau proliferarea celulelor pielii din partea dreaptă a corpului… A început prin a-i întreba pe pacienții care urmau la laboratorul de radiologie terapie cu raze gamma ce anume simt ei. Era o cruzime nemaipomenită să-i întrebi pe oamenii speriați, întristați, schimonosiți de dureri despre suferințele lor și să nu le promiți nimic în schimb. Dar în felul acesta el se familiariza cu profilul omului bolnav de cancer.
…Tumoarea se extindea, se întărea. Începuse să aibă ramificații stranii, de un verde liliachiu, ca la varza roșie. Durerea îi rodea umărul și partea dreaptă a trunchiului. La policlinica studențească, unde s-a dus după certificatul medical, i s-a propus să se opereze imediat. Aproape că n-au mai vrut să-i dea drumul să plece din cabinet. S-a eschivat, mințindu-i că vrea, mai întâi, să urmeze un tratament de radioterapie…
Aspirantul Krivoșein, învârtind o țigară între degete, ieși în balcon. Era o noapte caldă. Pe șosea, afară din oraș, trecea în goană un automobil, măturând totul cu luminile farurilor. Dinspre constelația Lebedei spre Liră se mișcau grăbite două luminițe, una roșie, alta verde. În urma lor se auzi vuietul motoarelor de reacție. Un meteor brăzdă fugar cerul ca flacăra unui chibrit.
…Iar atunci când, stând înaintea oglinzii, în camera sa, și-a încordat voința și simțurile, tumoarea s-a resorbit în decursul unui sfert de oră. După douăzeci de minute în locul ei mai rămăsese doar o pată purpurie de mărimea unei farfurioare. Peste încă zece minute nu se mai vedea decât o piele curată, obișnuită, ușor înfiorată de răcoarea din cameră.
Dar nici priceperea de a vindeca cancerul ei n-o putea, deocamdată, exprima în rețete și recomandări. Ceea ce ar fi putut descrie în cuvinte, n-ar fi vindecat pe nimeni. Poate doar pe cei care erau ca el, dubluri, apărute pentru prima oară. Toate cunoștințele sale puteau fi aplicate doar asupra lor.
Cu timpul, va reuși probabil să depășească bariera dintre dublurile „mașinii-mamă” și oamenii obișnuiți, în fond, din punct de vedere biologic, ei diferă prea puțin. Cunoștințe avea suficiente. Hai să zicem că nu va reuși să le exprime în cuvinte, dar va înregistra pe bandă magnetică oscilațiile biocurenților, va întocmi graficul temperaturilor, va prelucra datele analizelor în mașinile electronice de calcul. În zilele noastre medicina este o știință exactă. Și oamenii vor învăța să-și înregistreze și să-și redea senzațiile cu exactitate. Cuvintele nu sunt obligatorii. Pentru bolnav principalul e să se însănătoșească și nu să scrie o disertație despre tămăduirea sa.
Atenția aspirantului fu atrasă de o luminiță care se aprinse jos. Privi într-acolo, încordat. Lipit de stâlpul felinarului, vlăjganul cu umerii largi, care-i devenise atât de familiar, își aprindea o țigară. Era agentul care-l urmărea. După ce aruncă chibritul, începu să se preumble încoace și încolo pe trotuar, cu pași măsurați.
„M-a găsit până la urmă, lua l-ar dracul! Nu mai scap de el și pace!” Krivoșein își pierdu dintr-odată buna dispoziție. Se înapoie în cameră, se așeză la masă și se apucă să citească jurnalul în continuare.
Capitolul 9
Să creezi un om e o idee măreață și originală. Dar să creezi după aceea o oaie înseamnă să te repeți.
Aspirantul citea însemnările, legându-se de fiecare cuvințel, cu o curiozitate plină de invidie. Ei, ia să vedem la ce rezultate a ajuns el, cel care intenționa „să manipuleze mânerele?”
„1 iunie. Uff… Gata! Camera informațională e gata. Mâine încep experiențele cu iepurii de casă. Dacă ar fi să urmez tradiția, ar trebui să încep cu broaște… Dar cum să pun eu mâna pe scârbele alea! Nu, de broaște să se ocupe dublura mea, aspirantul!
Ce o mai fi făcând el acolo?”
„2 iunie. Timp de patru zile iepurii de casă au trăit în cameră. S-au delectat cu morcovi și foi de varză, au fremătat din nări, s-au bătut, s-au împerecheat, au dormit. Azi-dimineață am făcut prima experiență. Mi-am pus „coiful lui Monomah” și am poruncit în gând „Pornește!” Și „mașina-mamă” a început să meargă. Rezultatuclass="underline" patru dubluri într-o oră și jumătate.
Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Mașina funcționează.
Un amănunt interesant și curios: apariția vizibilă a iepurilor de casă (ce se petrecuse până atunci, nu știu) începe cu aparatul circulator, vasele roș-albastre se conturează în lichidul auriu exact ca în gălbenușul oului clocit de găină.
Prinzând viață, iepurii ieșeau la suprafață. Eu îi apucam de urechi: îi îmbăiam, așa calzi și tremurând, într-un lighean, apoi îi așezam lângă cei obișnuiți, întâlnirea iepurilor naturali cu dublurile lor artificiale avea un caracter și mai banal decât, odinioară, întâlnirile mele cu dublura mea. Ei se holbau nedumeriți unii la alții, se miroseau și (întrucât nu posedă un al doilea sistem de semnalizare, ca să-și dea explicații) începeau să se bată. Pe urmă oboseau, se miroseau din nou și, în continuare, duceau o viață normală de iepuri.