Important e că mașina lucrează după comanda mea, fără să pună nimic de la ea. Îți pui „coiful”, te concentrezi (de preferință vizual) asupra iepurelui pe care vrei să-l dublezi, dai comanda mintal și după 25–30 minute iepurele se bălăcește în rezervor. Operația inversă — dizolvarea iepurașului în curs de apariție la comanda „Stop!” — „mașina-mamă” o execută, de asemenea, ireproșabil.
Pentru succesele și sârguința ei o hrăneam cu sare, acizi, glicerină, vitamine și alți compuși, conform listei. Exact cum se dau scrumbii unei foci dresate”.
„20 iunie. Când îți reușește ceva, apoi îți reușește. Dar când nu-ți reușește, poți să te dai cu capul de pereți… De câteva zile încerc să opresc sinteza iepurelui într-un anumit stadiu. Câte comenzi n-am încercat: „Stop!”, „Oprește-te!”, „Ajunge!”, „Zero!” Le-am exprimat atât mintal cât și verbal, dar tot degeaba. Sinteza ori merge până la capăt, ori începe dizolvarea.
Se pare că „mașina-mamă” lucrează ca și comutatorul unei mașini electronice, care sau e închis, sau deschis, și care nu se poate opri într-o poziție intermediară”. Da, dar o mașină complicată trebuie să dea dovadă de mult mai multă maleabilitate decât un asemenea flecușteț.
Mai încercăm…”
„6 iulie. Viața nu poate fi oprită. Probabil că despre asta-i vorba. Orice oprire a vieții înseamnă moarte. Dar moartea este doar o clipă, după care începe procesul de descompunere sau, în cazul de față, de dizolvare. Iar eu sintetizez sisteme vii. De fapt, chiar și „mașina-mamă” e un organism viu. De aceea nu poate fi oprit nimic în ea.
Și e păcat, ar fi fost foarte comod…
Astăzi a venit pe lume prima prăsilă din încrucișarea unui mascul artificial cu o iepuroaică obișnuită. Opt iepurași albi. Probabil că e un fapt deosebit de important. Doar că am și așa prea mulți iepuri de casă.
Fir-ar să fie! În definitiv, „mașina-mamă”, trebuie să se supună și unor comenzi mai subtile decât „Pornește” și „Stop!” Eu trebuie să fiu acela care să dirijez procesul de sinteză, altfel toate planurile mele se duc dracului…”
„7 iulie. Deci iată cum lucrezi tu, „mașină-mamă”! Și cât de simplu e totul!..
Astăzi am poruncit mașinii să reproducă încă o dată pe iepurașul alb Vaska. În timp ce el se contura ca o apariție străvezie în mijlocul rezervorului, mi-am concentrat atenția asupra codiței lui și mi-am închipuit-o mai lungă. N-au survenit nici un fel de modificări. Ceva nu era în regulă, m-am gândit cu ciudă. În clipa aceea la iepure totul a început să se modifice! Contururile iepurelui se unduiau într-un ritm lent. Corpul, urechile, lăbuțele, coada ba se lungeau și se îngroșau, ba se scurtau și slăbeau. Organele interne pulsau în același ritm. Până și culoarea sângelui a început să se schimbe de la vișiniu închis la roșu deschis și invers.
Am sărit în picioare. Iepurele unduia în continuare. Formele lui se denaturau tot mai mult, se caricaturizau. Tremurul devenea tot mai amplu. La sfârșit conturul iepurelui se estompă într-o nebuloasă cenușiu-liliachie și apoi se dizolvă.
La început m-am speriat. Cele petrecute mi-au adus aminte de „delirul” din trecut al mașinii. Numai că ritmul… Toate variațiile dimensiunilor și nuanțelor erau uimitor de coordonate…
Și atunci am înțeles totul. Am înțeles singur — fir-ar să fie! — și vreau să subliniez lucrul acesta.
Mașina a primit despre iepure o informație concretă și univocă. Ea a combinat toate detaliile informaționale, căutând varianta exactă. Dar oricât vei căuta nu vei putea reproduce decât ceea ce e înregistrat. Din piesele unei motociclete nu se poate asambla un aspirator de praf, ci doar o motocicletă.
Și iată că mașina înregistrează semnalul „Nu așa” — nici negație, nici afirmație, ci un semnal de îndoială. El tulbură stabilitatea informațională a procesului de sinteză a iepurelui — sau mai vulgar spus, zăpăcește mașina. Și ea începe să caute ce înseamnă „nu așa” prin simpla metodă a încercărilor (mai adaugă puțin, mai scade puțin), ca să nu deterioreze întregul sistem… Dar mașina nu știe ce anume înseamnă „așa”, și nici nu capătă vreun ajutor din partea mea. Și atunci se produce o totală dereglare a sistemului și dizolvarea.
Și atunci (iată de ce e în stare munca cercetătorului: ai dat peste o vână, cu ajutorul a una sau două idei, și iată, poți, în decursul unei singure zile, să efectuezi o muncă pe care altfel n-ai reuși s-o faci în câțiva ani.) mi-am pus din nou „coiful lui Monomah” și i-am poruncit mașinii „Start”. Acum știam ce am să fac cu dublura iepurelui. Acesta începu să se formeze. Mi-am concentrat atenția asupra codiței lui. Iată lanțul legăturii: bioimpulsurile de la retina ochilor mei, împreună cu imaginea cozii iepurelui, au ajuns în creier; De acolo, prin „coiful lui Monomah” în mașină. Aici după compararea și selectarea informației, mașina a înregistrat ceea ce voiam. Chiar m-am și încruntat, atunci când am spus „nu e bine!” ca totul să fie mai convingător. Spre mașină a pornit un puternic impuls informațional contrar.
Și codița a început să se scurteze. Puțin de tot…
„Nu e bine!”
Codița tresări și se lungi puțin…
„Uite așa e bine! Așa!”
Coada încremeni. „Nu e bine!” Se mai lungi încă…
„Așa!” încremeni. „Nu e bine! Așa! Nu e bine! E bine!”. Treaba începu să meargă. Mai dificil era să sesizezi tendința în sensul dorit și s-o impulsionezi, în continuare nu i-am mai transmis „mașinii-mamă” comenzi elementare — „Așa!” „Nu e bine” — ci doar o încurajare tacită. Coada se lungea. În ea crescu un șir de mici vertebre. Ele se acoperiră cu fibre de mușchi, cu o piele roză, apoi cu păr alb… După zece minute dublura lui Vaska își agita coada albă și udă, într-o parte și alta, ca un tigru înfuriat.
În timpul ăsta, eu ședeam pe scaun, purtând „coiful lui Monomah” și în capul meu avu loc o adevărată sarabandă de „Nu!”, „Așa da!”, „Firar-să fie!”, „Uff…” ca întotdeauna când încă nu poți exprima în cuvinte tot ceea ce simți. Am înțeles, acum n-o să mai bâjbâi! Și probabil că fața mea exprima acel grad de beatitudine, cum doar la un idiot îl poți întâlni.
Gata. Nu-i nimic mistic în toate astea. „Mașina-mamă” lucrează după sistemul „da-nu”, ca și mașinile obișnuite de calcul…”
— Bun. Aspirantul dădu din cap. Dar… asta e o dirijare destul de grosolană. De fapt, pentru o mașină… Dar, în sfârșit, bravo lui!
„… Ei, drace, cât e de bine totuși! La comenzile mele „da”, „nu e bine”, „nu” mașina formează celule, țesuturi, oase… Asta o pot face doar organismele vii, și oricum cu mult mai lent.
Ei, porumbițo, acum o să storc totul din tine!”
„15 iulie. Aș putea spune că m-am acomodat pe deplin cu mașina. Mai exact, ea a învățat să recepționeze, să descifreze și să execute nu numai comenzile creierului meu după sistemul „e bine”, „nu e bine”. Esența legăturii inverse și conținutul comenzilor au rămas cele dinainte, numai că acum totul se petrece foarte repede. Eu îmi imaginez ce și cum trebuie modificat la dublura iepurelui care ia naștere. E ca și cum aș desena sau modela acest soi de iepure.