Ceasul deșteptător începe să sune. Șapte și un sfert. E timpul să mă scol, să mă spăl, să mă bărbieresc și să mă duc la lucru… Deasupra caselor e un soare încețoșat, iar cerul e învăluit într-o perdea de fum, murdară ca o zdreanță. Vântul stârnește praful, scutură copacii, bate în ușa de la balcon. Jos, lângă casă, troleibuzul îi culege pe oameni din stație. Se adună din nou alții, cu aceeași expresie pe față: nu cumva să întârzie de la lucru!
Și eu trebuie să mă duc la lucru. Am să ajung în curând la laborator, am să trec în jurnal rezultatele experienței nereușite și am să mă consolez cu adevăruri răsuflate: „Omul din greșeli învață”, „În știință nu există căi bătătorite”… Am să mă apuc apoi de experiența următoare. Și din nou am să greșesc, am să schilodesc nu modele, ci oameni… Sunt un cretin visător, încântat de propria lui persoană și înarmat cu tehnica cea mai modernă!
Vântul scutură copacii… Am trăit de toate. Zile de căutări și descoperiri, seri de frământări și griji, nopți de visare… Dar iată că a sosit și dimineața senină și rece, mai înțeleaptă decât seara. O dimineață necruțătoare! Probabil că în astfel de ceasuri pline de luciditate, femeile, după ce s-au gândit toată noaptea la copilul pe care-l purtau în pântece, se duc să-și provoace avort. Și eu am avortat un făt nereușit… Am visat, am dorit fericirea oamenilor, dar am creat până acum doi nenorociți. N-am s-o scot la capăt cu această muncă. Sunt slab, prost — o nulitate. Trebuie să mă apuc de o muncă mediocră — după puterile mele — după aceea să public un articol despre ea, să elaborez o disertație, și totul va fi în regulă.
Vântul scutură copacii. Vântul scutură copacii mereu…
În apartamentul vecin cineva a pus discul cu „Recviemul” de Mozart. Vecinul meu, docentul Priscepo, caută să se integreze încă de dimineață în atmosfera matematicii. „Recvi… Recviem”!.. Pe o asemenea muzică e bine să te împuști. Nimeni n-ar da nici o atenție împușcăturii.
Vântul scutură copacii…
Ce-am reușit să fac? Și doar au existat destule îndoieli, apoi nici măcar îndoieli, ci cunoștințe. Am știut că orice modificare adusă de mine rămâne în el, că „mașina-mamă” ține minte totul. N-am dat nici o importanță acestui fapt. De ce?
…Mi-a trecut prin minte un gând — pe care, ca să nu-mi fie rușine, nici nu l-am exprimat în cuvinte — sau poate un sentiment călduț de siguranță: doar nu sunt eu ăsta. Asta nu mi se întâmplă mie… Și încă ceva — un sentiment de impunitate: am să fac ce vreau și n-o să mi se întâmple nimic…
N-ai să te împuști, lepădătură! N-ai să-ți faci nici un rău! Ai să trăiești până la vârsta pensiei și o să mai ai tupeul să-ți dai viața drept exemplu…
Vântul scutură copacii. Troleibuzul culege oamenii din stație…
Nu vreau să mă duc la lucru”.
„20 septembrie. Asfalt cenușiu. Nori cenușii. Motocicleta înghite kilometrii cu nesaț. Un puști a rămas încremenit la marginea șoselei. Din atitudinea lui se vede că în această clipă a luat o hotărâre de nezdruncinat: Când voi fi mare, am să mă fac motociclist pe o motocicletă roșie! Fă-te motociclist, puștiule, numai cercetător să nu te faci…
Accelerez tot mai mult. Acul kilometrajului a trecut de nouăzeci. Vântul mă plesnește din plin peste obraji. În față a apărut o autobasculantă. Gonește, bineînțeles, drept pe mijlocul drumului, ocupând chiar și partea stângă. Aceste canalii, șoferii de pe basculante, nu-i consideră oameni pe motocicliști. Caută să-i împingă în margine. Ei bine, n-am să-i fac pe plac!
Nu, nu m-am zdrobit de el. Sunt viu. Trăiesc. Stau și scriu cum goneam astăzi, cu ochi sticloși, nu se știe unde și pentru ce. Trebuie să mai notez ceva… Autobasculanta, în ultima clipă, a tras brusc spre dreapta. Am văzut prin oglinda retrovizoare că șoferul a sărit în mijlocul drumului, agitând pumnii în urma mea.
De fapt, chiar dacă m-aș fi făcut praf, ce importanță avea? Mai există un Krivoșein de rezervă, la Moscova… Nu mai pot, mi-e silă de toți și de toate. Și mai ales de mine.
…Cum tremura, cum îmi îmbrățișa picioarele, acel puternic și frumos „alter ego”! Și când te gândești că aș fi putut să-mi dau seama și să preîntâmpin totul! Da, aș fi putut! Dar mi-am zis că o să meargă și așa. Ce atâtea fasoane! Doar el nu eram eu.
Și totul a fost atât de interesant, de bine, de frumos. Visam și discutam, ne îngrijeam de bunăstarea și fericirea oamenilor, făceam jurăminte… Ce rușine! Iar în munca propriu-zisă, am neglijat faptul că dau naștere unui om. La toate m-am gândit: la forme grațioase, la conținutul intelectual, dar că s-ar putea să-l doară sau să-i fie frică nici prin cap nu mi-a trecut. Am încropit la repezeală o „fundamentare”, cum că în cadrul experienței nu există moarte informațională, și gata. Dar moartea a existat, ca un act de violență asupra lui.
Dar cum de s-a întâmplat? Cum de s-a întâmplat?
Pietrele kilometrice vopsite în alb, de-a lungul șoselei, reflectă zgomotul motorului. Cum de s-a întâmplat? Acul vitezometrului arată o sută zece. Dungile, de un verde cenușiu, o alternanță de pământ și copaci, zboară pe lângă mine. Cu o asemenea viteză aș fi putut scăpa de urmărire, aș fi putut salva pe cineva, sosind la vreme. Dar eu nu am de cine să fug, n-am pe cine să salvez. Am avut pe cine salva, dar trebuia să gândesc cinstit, nu să răsucesc minerul accelerației. Să gândești cinstit…
Pot învinge diferite culmi ale forțelor naturii — și prin efortul gândirii și prin cel al mușchilor. Asta-i adevărul! Cu forțele naturii lucrurile sunt clare. Ele pot fi învinse. Dar cum să te învingi pe tine însuți?
Chiar acum am răsfoit jurnalul și mi s-a făcut de-a dreptul frică. Cât de ticăloasă e judecata mea! De pildă, într-un loc cugetam că nenorocirile care se abat asupra oamenilor se datoresc lipsei lor de principialitate, faptului că mulți își spun că „nu e treaba lor”, iar după numai câteva pagini îmi justific, cu multă abilitate, propria-mi atitudine, de ce stau deoparte, de ce nu vreau să mă pun rău cu Harri Hilobok; n-are decât să-și susțină teza de doctorat… Sau mă gândesc cum să procedez ca descoperirea să aibă urmări folositoare pentru om, pentru ca să mă surprind, apoi, făcând apel la cruzime, referindu-mă la omorurile din lume… Mă cobor (sau ne coborâm împreună, eu și cu dublura care e aspirant, tot una e) până la nivelul unui inginer de rând, căruia îi vine greu și care nu e obișnuit să desfășoare o asemenea muncă. De fapt, îmi pregătesc o asigurare morală pentru cazul când n-aș reuși. Iar atunci când obțin primele succese, mă asemuiesc cu Dumnezeu… Și toate le-am scris cu deplină sinceritate. N-am sesizat nici un fel de contradicții.
N-am sesizat? N-am vrut să sesizez! E mai plăcut și mai comod să apari în toată splendoarea, să te minți pe tine însuți din toată inima, să-ți adaptezi ideile și faptele la propriul confort sufletesc. Reiese deci că, de fapt, eu nu m-am gândit la omenire, ci doar la mine? Reiese că această muncă, dacă ar fi s-o apreciez nu din punct de vedere științific, ci moral, a fost doar o fanfaronadă, ceva mai deosebită, ieșită din comun? Și atunci, când să te mai îngrijești de cine știe ce modele experimentale?
Ce fel de om ești tu, Krivoșein?”
„22 septembrie. Nu lucrez. Nu pot să lucrez acum… Astăzi am fost cu motocicleta la Berdicev. Nu știu nici eu de ce. Cu acest prilej, am înțeles sensul frazei misterioase pe care au emis-o într-o zi automatele de imprimare. Douăzeci și șase de copeici reprezintă costul a cinci litri de benzină și a două sute de grame de ulei — exact cât îmi trebuie ca să ajungă de la Berdicev la Dneprovsk… Am dezvăluit încă o „taină”!