— Recomandări microelectronice?
— Directive, dragul meu! Nu-i vorba de recomandări. Sunt circuite electronice de dirijare, fundamentate matematic. Cum s-ar spune, reflexele producției. Cu matematica nu te poți pune!
Am băut din nou.
— Ei, Valerka, am spus eu, dacă ai să realizezi această idee, faima ta va fi atât de mare, încât portretele tale vor fi tipărite până și pe hârtia de toaletă!
— Și ale tale, adăugă el cu mărinimie. O să ne mândrim amândoi.
— Dar, Valerii, spuse Lena, s-ar părea că în complexul dumitale nu e loc pentru om. Cum vine asta?
— Lena, dumneata doar ești inginer… spuse Valerka Ivanov cu îngăduință, mișcându-și sprâncenele. Haideți să analizăm acest obiect, omul adică, inginerește. Ce nevoie are el să aibă loc acolo? Poate omul să recepționeze semnalele-radio, ultra și infrasunetele, razele calorice, ultraviolete și roentgen, radiațiile? Suportă el vidul, presiunea de sute de atmosfere a gazelor, mediul otrăvitor, suprasolicitări de sute de ori mai mari decât gravitația terestră, vibrațiile de rezonanță, frigul heliului lichid? Poate el zbura cu viteza proiectilului, să se scufunde în fundul oceanului sau în metalul topit? Poate el, în fracțiuni de secundă, să se dumirească asupra interacțiunii a zeci — măcar a zece! — factori?
— El reușește să facă toate astea cu ajutorul mașinilor, pleda Lena în apărarea oamenilor.
— Da, dar mașinile pot face asta și fără ajutorul lui! Iată că în asprul nostru secol atomo-electronic, omului nu-i rămâne altceva decât să apese pe butoane. Dar tocmai aceste operații sunt cel mai ușor de automatizat. Doar știți foarte bine că în tehnica modernă omul este veriga cea mai puțin sigură. Nu degeaba se pun peste tot siguranțe, sisteme de blocare și alte mijloace de protecție.
— Eu nu spun nimic! exclamă amenințător bețivul de la masa de alături.
— Dar omul poate fi, probabil, perfecționat, am îndrăznit eu.
— Perfecționat? Mă faci să râd! E ca și cum ai perfecționa locomotivele cu abur, în loc să le înlocuiești cu locomotive Diesel sau locomotive electrice. Însuși principiul fizic care stă la baza omului e defectuos. Reacțiile de ioni în soluții, procesul metabolic… Uită-te în jurul tău, el făcu un gest larg cu mâna spre sală, acest blestemat proces metabolic le răpește oamenilor toate forțele!
M-am uitat împrejur. La masa cea mare chefliii îl sărutau cu foc pe noul candidat în științe, un tânăr chel, istovit de muncă și roșu de emoții. Alături de el soția sa strălucea de fericire. În vecinătatea lor se hrăneau tacticos doisprezece turiști străini. Deasupra meselor plutea fumul și gălăgia. Pe podium, un saxofonist aplecat pe spate indecent, cu burta scoasă înainte, executa un solo cu variațiuni. Trompetele îl acompaniau în surdină, iar bateristul parcă ar fi vrut să-și sară din piele. Orchestra executa un cântec popular stilizat în ritm de twist. Lângă podium, fără să se miște din loc, perechile se agitau, cu toate părțile corpului în mișcare.
— Eu nu spun nimic! exclamă vecinul nostru, privind fix carafa goală.
— Da fapt, unica însușire a omului este universalitatea lui, remarcă cu îngăduință Valerka Ivanov. El poate să facă multe, deși deseori destul de prost. Dar universalitatea este un produs al complexității, iar complexitatea un factor cantitativ. Vom învăța să facem cu ajutorul fasciculelor electronicoionice mașini de o complexitate de zeci de miliarde de elemente, și gata. Cu asta s-a terminat cu oamenii.
— Cum adică s-a terminat! întrebă Lena alarmată.
— N-o să se întâmple nici un fel de grozăvii. Nu trebuie să ne speriem. Pur și simplu, va interveni o situație — în liniște, decent și pe neobservate — când mașinile vor putea să se lipsească de oameni. Desigur, mașinile, cinstind memoria creatorilor lor, vor fi binevoitoare și față de oameni. Vor satisface cerințele banale ale acestora în ce privește metabolismul. Pe cei mai mulți dintre oameni asta îi va mulțumi probabil. În vanitatea lor de nezdruncinat, vor socoti chiar că mașinile îi slujesc pe ei. Dar pentru mașini asta va fi ceva în genul unui reflex necondiționat secundar, al unei obișnuințe ereditare. E posibil însă ca mașinilor să nu le rămână astfel de obișnuințe, pentru că fundamentul mașinii este caracterul ei rațional…
— Între noi fie vorba, în prezent mașinile raționale ne slujesc! îl întrerupse Lena înfierbântată. Ele satisfac necesitățile noastre, nu-i așa?
Eu tăceam. Valerka izbucni în râs.
— Depinde cum privești lucrurile, Lenocika! Mașinile au tot atâtea motive să creadă că oamenii le satisfac cerințele lor. Dacă eu aș fi, de exemplu, mașina electronică „Ural-4”, n-aș avea nici un fel de pretenții față de oameni. Trăiești într-o încăpere luminoasă cu aer condiționat, curent continuu și alternativ — echivalentul apei calde și reci, ca să spunem așa — și pe deasupra servitori în halate albe se agită în jurul tău, îndeplinindu-ți fiecare capriciu, despre tine scriu ziarele:… Iar munca nu este murdară. Cornuți curentul, transmiți impulsurile… Ce mai, să tot trăiești!
— Eu nu spun nimic! rosti vecinul pentru ultima oară, apoi se îndreptă și strigă cât îl ținea gura ceva porcos.
Șeful de sală și câțiva ospătari se repeziră de îndată la el.
— Ei și ce dacă sunt beat? strigă el, în timp ce era târât pe brațe spre ieșire. Beau pe banii mei, câștigați de mine. Să furi e tot un fel de a munci…
— Iată-l, obiectul grijilor noastre, în toată splendoarea lui! Valerka strâmbă din buzele-i subțiri. Un demn urmaș al acelui pierde-vară care la chef striga: „Omul — ce mândru sună acest cuvânt!” Iată că nu mai sună… Ei, ce zici, Valka? Se întoarse el către mine. Transferă-te, apucă-te de treabă în această problemă și atunci ai să lași și tu ceva posterității. Mașini-uzine raționale, creiere electronice active și atotputernice, iar în ele ideile tale, creația ta, tot ce avem mai bun în noi… Pricepi? Omul-creator, asta, deocamdată, mai sună frumos. Și ceea ce avem mai bun va rămâne și va continua să se dezvolte chiar și atunci când semianalfabeta baba Natura se va compromite definitiv cu „homo sapiens” al ei!
— Dar e înfricoșător ceea ce spui! exclamă Lena indignată. Parcă ai fi… un robot. Dumneata, pur și simplu, nu iubești oamenii!
Valerka Ivanov îi aruncă o privire blândă și protectoare.
— Dar noi nu ne certăm, Lena. Eu doar vă explic cum stau lucrurile.
Asta era prea de tot. Lena se îmbufnă și nu mai rosti nici un cuvânt. Nici eu nu i-am răspuns nimic. Tăcerea devenea jenantă. Am chemat ospătarul și am achitat consumația. Am ieșit cu toții pe bulevardul Marx, chiar în miezul acestui „Broadway al Dneprovsk-ului”.
Oamenii, plimbându-se, defilau prin fața noastră.
Deodată Valerka mă apucă strâns de braț.