— Toată lumea e pe teren, tovarășe căpitan, răspunse acesta. Mulți sunt pe plajă, păzesc ordinea.
— Mașină avem?
— Un „Gaz”.
— Expediază-l pe deținut la secția de urmărire penală… Cetățene, refuzați să ne ajutați și pe noi și pe dumneavoastră fără nici un rost. Vă îngreunați doar situația.
Laborantul se întoarse din ușă.
— Iar dumneavoastră continuați fără rost să credeți că Krivoșein e mort.
„Face parte din filfizonii care cred că cel mai important lucru e să se retragă frumos. Și ultimul cuvânt să-l aibă ei. Onisimov zâmbi în urma lui. Am mai văzut noi de ăștia. Nu-i nimic, după ce o să stea puțin închis, o să se răzgândească”.
Matvei Appolonovici își aprinse o țigară, apoi bătu un timp darabana cu degetele în cristalul de pe birou. La început probele (actele false, datele experților, împrejurările în care s-au petrecut faptele) l-au condus spre ideea că „laborantul”, chiar dacă nu e el ucigașul, este totuși vinovatul principal de moartea lui Krivoșein. Dar în timpul discuției impresia i s-a schimbat. Și nu din cauza a ceea ce spunea interogatul, ci felului cum spunea. În comportarea lui nu se sesiza raționamentul subtil și mai ales jocul — acel joc cu moartea care-l trădează pe criminalul înrăit înaintea tuturor probelor.
„Se pare că afacerea se conturează a fi o omucidere fără premeditare. Chiar el spune: „Nu mai știu dacă sunt eu sau nu…” Dar scheletul e schelet! Cum s-a putut întâmpla una ca asta? Și oare s-a întâmplat cu adevărat? Poate că totul a fost aranjat. Și încă ceva: încercarea de a se da drept Krivoșein, printr-o motivare „teoretică”… Ce-i asta: o simulare? Dar dacă această lipsă de rafinament e de fapt un joc foarte subtil? De unde să fi deprins el toate astea, băiat tânăr, fără experiență?… Și apoi ce motive ar exista pentru o crimă premeditată? Ce au avut ei de împărțit acolo? Dar actele false?”
Gândurile lui Matvei Appolonovici au ajuns într-un punct mort. „Eh, o să încercăm să intrăm în atmosferă”. Se ridică de la masă și aruncă o privire pe coridor. Acolo se și plimba de un timp docentul Hilobok.
— Poftiți, vă rog!.. Tovarășe Hilobok, v-am invitat aici ca să… începu anchetatorul.
— Da, da, înțeleg. Docentul dădu din cap. Nenorocirea unora înseamnă griji pentru alții. Dar mai mor oamenii și de bătrânețe, să dea Dumnezeu să avem și noi această soartă, nu-i așa Matvei Appolonovici? La Krivoșein nimic nu era ca la toată lumea. Nu. Mie îmi pare rău, desigur, vă rog să mă credeți. Păcat de omul acesta, nu-i așa? Dar eu am avut atâtea necazuri din cauza lui Valentin Vasilievici, atâtea neplăceri… Și toate astea pentru că avea o fire îndărătnică, nu respecta pe nimeni, nu ținea seama de nimeni, se rupea mereu de colectiv…
— E clar. Numai că eu aș vrea să lămuresc cu ce se ocupa Krivoșein și laboratorul ce-i fusese încredințat? Întrucât sunteți secretarul științific…
— Mi-am închipuit că asta este! Harri Haritonovici zâmbi satisfăcut. Am luat cu mine o copie a planului tematic. Se poate? și el începu să scoată din mapă câteva hârtii. Iată, poftim, tema 152. Denumirea: „Autoorganizarea sistemelor electronice complexe, prin introducerea integrală a informației”; finanțarea: din buget, caracterul lucrării: cercetare matematică, logică și experimentală, conducătorul lucrării: inginer principal V. V. Krivoșein, executantuclass="underline" tot el… Iată unde l-a dus lucrarea asta!
— În ce constă sensul, esența cercetărilor sale?
— Sensul? Hm… Chipul lui Hilobok deveni serios. Autoorganizarea sistemelor… Pentru ca mașina să se construiască singură, înțelegeți? Și în America savanții se ocupă intens de această problemă. Da, foarte intens… În Statele Unite…
— Dar ce făcea în mod concret Krivoșein?
— Concret… El a propus o nouă abordare în ceea ce privește alcătuirea acestor sisteme pe calea… integralizării. Nu, autoorganizării… Nu se știe încă, dacă a reușit să facă ceva sau nu! Harri Haritonovici zâmbi larg și complice: Știți, Matvei Appolonovici, la institut sunt atâtea teme, atâtea lucrări, pe toate trebuie să le aprofundezi, așa încât nici nu le poți reține pe toate în memorie! Ar fi mai bine, poate, să luăm procesele-verbale ale Consiliului științific.
— Înseamnă că a raportat despre mersul lucrărilor în Consiliul științific al institutului?
— Desigur! La noi se discută toate lucrările înainte de a fi incluse în plan. Iar fondurile ni se alocă pe baza unor argumente bine întemeiate, cum altfel?
— Și ce a argumentat el?
— Cum adică? Secretarul științific ridică din sprâncene, condescendent. Ideea sa cu privire la o nouă abordare pe linia autoorganizării… Cel mai bine ar fi să luăm procesele-verbale, Matvei Appolonovici. Lucrurile s-au petrecut acum un an, ori noi avem în fiecare săptămână tot felul de discuții, consfătuiri, comisii, uneori chiar mai des. Vă dați seama ce înseamnă asta? Și la toate trebuie să fiu prezent, să particip, să organizeze discuțiile, să iau cuvântul, să invit… Chiar și acum, de aici trebuie să plec direct la Societatea pentru răspândirea științei. Acolo are loc astăzi o consfătuire în legătură cu atragerea cadrelor științifice pentru a ține unele lecții în colhozuri în timpul recoltării. Nici nu mai am timp să iau masa de prânz. Of, de-aș pleca mai repede în concediu…
— E clar. Dar Consiliul științific a acceptat tema lui?
— Da, cum să nu! E adevărat, mulți au fost împotrivă, s-au opus, l-au combătut. Ah, cât de impertinent a răspuns atunci Valentin Vasilievici, cu totul inadmisibil. Închipuiți-vă, după ședință, pe profesorul Voltamperov au trebuit să-l „trateze” cu valeriană. Direcției i s-a recomandat să-i dea o mustrare lui Krivoșein pentru grosolănie. Chiar eu am redactat decizia… Dar tema a fost acceptată, cum să nu! Dacă omul vine cu idei noi, cu o abordare nouă n-are decât să încerce. Așa e la noi, în știință, da. Și-apoi, chiar Arkadi Arkadievici l-a susținut. Arkadi Arkadievici este un om de o rară bunătate sufletească. De aceea i-a și încredințat un laborator separat, fiindcă Krivoșein, datorită firii sale îndărătnice, nu putea să lucreze cu nimeni. E adevărat, laboratorul era un simulacru. Nu avea decât un singur salariat… Dar în Consiliul științific s-a luat în discuție tema și s-a votat „pentru”. Și eu am votat „pentru”.
— De ce adică „pentru”? Onisimov își șterse fruntea nădușită cu batista.
— Cum de ce? Ca să se includă tema în plan, să se aloce fondurile. Știți, planificarea este baza societății noastre…
— E clar… Ce credeți, Harri Haritonovici, ce s-a petrecut, de fapt, acolo?
— Hm… Păi asta trebuie s-o lămuriți dumneavoastră, stimate Matvei Appolonovici. Eu de unde vreți să știu. Sunt doar secretar științific, treaba mea e să văd de hârțoage. Krivoșein lucrează încă din iarnă cu laborantul acela. El trebuie să știe. Doar a fost martor ocular.
— Dar știți dumneavoastră că acest laborant-practicant nu este persoana drept care se dă? întrebă Onisimov cu severitate. Nu e nici Kraveț și nici student.
— Da-a?! Deci asta e! Am văzut eu că l-ați pus sub pază! Ochii lui Hilobok se rotunjiră. Nuuu… De unde să știu eu. Habar nu aveam… Asta e o scăpare a serviciului nostru de cadre. Dar atunci, de fapt, cine e el?
— O să lămurim noi și asta, până la urmă. Deci, spuneați că americanii se ocupă și se interesează de astfel de lucrări?
— Da. Prin urmare, dumneavoastră credeți că el?…