„… Nu trebuia organizat acest laborator „de căutări la întâmplare”. Nu ți-ai urmat cu fidelitate crezul. În fond, ideea că, pe calea unor experiențe la întâmplare și a unor combinații arbitrare se pot obține adevăruri și rezolvări juste în știință era profund contrară gândirii tale. Și e contrară și acum. Metoda Monte-Carlo… Numai acest titlu câte parale face! Credința în hazard, ce poate fi mai groaznic pentru un cercetător? În loc să analizezi în mod logic problema, să te apropii fără grabă și cu siguranță de rezolvarea ei, tu să-ți încerci, fie chiar și cu ajutorul aparatelor și mașinilor, norocul la joc! Desigur, și pe această cale se pot construi sisteme cu aspect științific și algoritmic. Dar, oare, nu seamănă ele cu acele „sisteme” cu care cei ce joacă la ruletă, sperând să câștige, își toacă averile… Mare scofală că am schimbat denumirea laboratorului. Esența a rămas aceeași. Am lăsat totul să meargă de la sine, după bunul plac, gândindu-mă că și în sistemologia mondială există o asemenea orientare. Las-o să se dezvolte și la noi… Uite că s-a „dezvoltat”.
Arkadi Arkadievici nu i-a mărturisit lui Krivoșein îndoielile sale, ca să nu-i distrugă entuziasmul. Dar l-a întrebat o dată:
— Și ce anume intenționați să obțineți… e-e… prin căutări la întâmplare?
— Înainte de toate să ne însușim metodologia, i-a răspuns Krivoșein. Și asta i-a plăcut lui Azarov mai mult decât dacă acesta ar fi început să emită idei.
„Nu, el nu s-a rezumat doar la însușirea metodologiei, Arkadi Arkadievici își aduse aminte de laborator, de instalația asemănătoare cu o caracatiță, de numărul mare de aparate și balcoane. A desfășurat o amplă muncă experimentală… Nu cumva i-a reușit chestiunea aia despre care a vorbit la consiliul științific? Dar totul s-a terminat cu un cadavru. Un cadavru transformat în schelet! Azarov simți că îl cuprinde repulsia și furia. Trebuie restrânse lucrările experimentale. Mereu se întâmplă ceva în cadrul lor! Neapărat! Sistemologia în esență este o știință abstractă, speculativă. Analiza și sinteza oricăror sisteme trebuie efectuate matematic, și n-are rost să… În fond, teoria trebuie împinsă înainte! Iar dacă vrei să lucrezi cu mașinile — poftim, programați-vă problemele și duceți-vă în sala mașinilor… Și, în general, cu aceste experiențe — academicianul zâmbi, începând să se liniștească — nu știi niciodată ce ai realizat: o prostie sau o descoperire!”
…Arkadi Arkadievici avea o răfuială veche cu știința experimentală. Părerile sale despre ea erau hotărî te și definitive. Cu treizeci și ceva de ani în urmă tânărul fizician Azarov studia procesul lichefierii heliului. Într-o zi a introdus în instalație câteva tuburi capilare de sticlă și lichidul, răcit până la două grade după scara absolută, s-a evaporat rapid. Doi litri de heliu, extrem de prețios pe vremea aceea, s-au pierdut, iar experiența a fost compromisă. Arkadi, înfierbântat de cele întâmplate, l-a acuzat pe laborant că i-ar fi dat un aparat defect. Laborantul a fost pedepsit… Iar doi ani mai târziu, colegul de universitate și de an al lui Azarov, Piotr Kapița, a descoperit, în cadrul unei experiențe similare (vasele capilare au fost cufundate într-un vas), fenomenul superfluidității heliului!
De atunci Arkadi Arkadievici a rămas dezamăgit de fizica experimentală, a îndrăgit lumea severă și sigură a matematicii și n-a regretat niciodată acest lucru. Matematica a fost aceea care i-a facilitat abordarea și rezolvarea problemelor nematematice. Prin anii treizeci el și-a aplicat metodele la problemele teoriei generale a relativității, care pe vremea aceea stăpânea mințile oamenilor de știință. Mai târziu cercetările lui au ajutat la soluționarea unor probleme importante în teorie a reacțiilor în lanț din uraniu și plutoniu. Pe urmă și-a aplicat metodele în problemele catalizei chimice a polimerilor. Și acum el s-a situat în fruntea orientării sistemelor discrete în sistemologie.
„Eh, dar asta e cu totul altceva! își spuse încântat Azarov. Ce s-a întâmplat totuși în laboratorul lui Krivoșein? Mi-amintesc că, toamna trecută, a venit la mine și a vrut să discute nu știu ce… Ce anume? Se înțelege că despre muncă. M-am eschivat atunci. N-aveam timp… Totdeauna consideri că cele mai importante probleme sunt acelea care nu suferă amânare! Atunci ar fi trebuit să stau de vorbă cu el. Aș fi știut acum ce s-a întâmplat acolo. Altă dată Krivoșein nu mi s-a mai adresat. Ei, desigur, astfel de oameni sunt mândri și timizi… Ia stai, ce oameni? Care Krivoșein? Ce știi tu despre el? Câteva referate la seminarii, raportul din cadrul consiliului științific, câteva replici și întrebări puse altor raportori și faptul că ne salutam când ne întâlneam. Oare îl pot judeca numai după atât? Poți, pentru că te pricepi la oameni destul de bine, Arkadi… Era un om activ și un spirit creator, asta el Asemenea oameni îi recunoști și după felul cum pun întrebări și după frază sau după cum se comportă. Se observă la ei o activitate neîntreruptă a gândirii. Nu observă oricine. Dar tu fiind la fel, poți observa… Omul mănâncă, merge la lucru, se salută cu cunoscuții, vede un film, se ceartă cu colegii de serviciu, împrumută bani, se bronzează pe plajă — toate acestea le face din plin, nu din inerție — și în acest răstimp gândește, gândește mereu. La un singur lucru. La ideea care poate că nu e legată cu nimic de ceea ce face în clipa aceea, nici de grijile cotidiene dar nimeni nu-l va putea distrage de la această idee. Ea reprezintă esențialul pentru el. Din ea se naște noul… Krivoșein era un astfel de om. Și e mare păcat că a fost. Odată cu moartea fiecărui om de acest fel ceva foarte necesar piere din viața noastră. Și te simți din ce în ce mai singur… Eh, ajunge! Ce m-a apucat?! Arkadi Arkadievici se dezmetici: La culcare, la culcare!
În noaptea aceea nici Harri Haritonovici Hilobok n-a putut să adoarmă multă vreme. Se tot uita la ferestrele luminate ale apartamentului lui Krivoșein, din casa de peste drum, și se întreba cine o fi acolo. Către orele unsprezece, pe ușa principală a clădirii ieși Lena Kolomieț. (Harri Haritonovici o recunoscu după siluetă și după mers.) „Ar trebui s-o cunosc mai îndeaproape. E destul de interesantă”, gândi el distrat. Dar în casă lumina continua să ardă. Hilobok stinse lumina din apartamentul său și se instală în dreptul ferestrei cu un binoclu de teatru în mână. Dar unghiul era defavorabil și nu reușea să vadă decât o parte din bibliotecă și un perete acoperit cu tapete, având ca desen numeroase cercuri olimpice. „O fi uitat ea să stingă lumina? Sau mai e cineva acolo? Să telefonez la miliție? Ducă-se la naiba! N-au decât să se descurce singuri! Harri Haritonovici căscă cu poftă. Poate că e cineva de la miliție, care percheziționează casa”…
El se întoarse și aprinse lampa de noapte ce reprezenta o mică siluetă a unei femei goale, executată din marmură artificială. Lumina blândă învălui blana de urs, așternută pe jos, pereții de culoare bleu, tapetați cu berze aurii, marginile lustruite ale mesei de lucru, dulapul cu cărți, șifonierul, măsuța televizorului, canapeaua matlasată de culoare roz, covorul de un roșu închis, înfățișând o scenă de orgie din antichitate. Totul în jur te predispunea la o viață de desfătare, de huzur.
Harri Haritonovici se dezbracă, se apropie de oglinda șifonierului și începu să se examineze. Îi plăcea chipul său, un nas mare și drept, obrajii netezi, dar nu plini, mustățile brune… Avea ceva din înfățișarea lui Guy de Maupassant… Nu de mult încercase în fața aceleiași oglinzi să imprime chipului său expresia potrivită pentru un doctor în științe tehnice. „Ce i-a trebuit acestui Krivoșein? Harri Haritonovici simți cum se înăbușă de ură și mânie. Ce i-am făcut eu lui? Doar am vorbit în favoarea temei lui și l-am ajutat să-și ia ruda în laborator… El nu-și dă doctoratul, dar îi invidiază pe alții! Sau mi-a făcut-o pentru că nu i-am executat comanda STE 2? Ei, dar n-are nici o importanță. Krivoșein nu mai există. S-a ars. Uite așa. În viață, în ultimă instanță, câștigă cel care supraviețuiește adversarului”. Pe Hilobok îl bucură și-l înveseli nuanța de spirit, cu totul întâmplătoare, a acestui gând. „Hm!.. Va trebui să-l ții minte și să-l utilizezi la nevoie”. În general, trebuie remarcat că Harri Haritonovici nu era chiar atât de prost cum părea din cauza comportării sale. La baza succesului, a reușitei sale în viață el a pus următoarea regulă: Față de un prost pretențiile sunt mai mici. Din partea lui nimeni nu va pretinde niciodată idei pline de miez, sau cunoștințe vaste. În cazurile rare, când emitea cugetări, fie ele chiar modeste, faptul apărea ca o surpriză atât de plăcută, încât colegii de serviciu începeau să-și spună: „Totuși, noi îl subapreciem pe Harri Haritonovici”. Și atunci căutau să-și repare greșeala printr-o amabilitate deosebită față de el. Așa se face că în culegerea „Probleme de sistemologie” nimereau și articole de-ale sale. Redactorii nu se așteptau la nimic bun și deodată descopereau în ele câte un grăunte de sens. În același fel proceda Harri Haritonovici și cu beneficiarii. Întâi îi demoraliza prin comportarea și discuțiile sale, și abia după aceea le preda comenzile cerute. Numai cu teza de doctorat a dat greș… Dar nu-i nimic. O să rezolve el și problema asta, până la urmă!