— Oh, de ce o luați așa? Onisimov zâmbi. Pur și simplu, eu caut să îmi imaginez diferite variante. Aruncă o privire piezișă către hârtiuța pe care erau scrise întrebările. Spuneți-mi, Harri Haritonovici, n-ați observat cumva la Krivoșein unele tulburări în ceea ce privește psihicul?
Hilobok zâmbi cu satisfacție.
— Când veneam încoace, mi-am adus aminte și, știți, am stat la îndoială dacă să vă spun sau nu. Poate că e un fleac, poate că nu merită. Dar dacă chiar dumneavoastră mă întrebați… Avea unele ciudățenii. Îmi amintesc, de pildă, în iulie anul trecut, eu tocmai cumulam pe vremea aceea și funcția de șef al laboratorului de dispozitive experimentale… Nu s-a putut găsi multă vreme un specialist potrivit, candidat în științe, și atunci am cumulat eu funcția, ca să nu se piardă postul, pentru că, știți, sunt în stare să-ți desființeze postul, iar pe urmă nu-l mai obții, așa e la noi. Și cum spuneam, cu puțin înainte de asta, laboratorul meu a primit de la Krivoșein o comandă pentru executarea unui nou sistem de traductori encefalografici, cum să vă spun, ceva în genul acestui STE-1, „coiful lui Monomah”, pe care îl aveți pe birou, dar de o construcție mai complicată, după schemele lui Krivoșein. De ce i-au primit comanda, în loc să se ocupe de probleme științifice, nu mă taie capul să vă spun…
Datorită acestor incursiuni în probleme de știință, creierul neantrenat al lui Matvei Appolonovici fu cuprins de toropeală. De obicei, el întrerupea cu fermitate orice abatere de la tema concretă care-l interesa, dar acum — având un suflet rusesc — nu putea să-și înfrângă respectul față de știință, față de titlurile științifice și de lumea științei. Respectul acesta a existat dintotdeauna în el, dar din clipa în care, în timpul anchetei de rândul trecut în cadrul institutului, luase cunoștință de ștatele de plată ale oamenilor de știință, acest respect se dublase. Iată de ce nici acum Onisimov nu se putu hotărî să întrerupă zborul liber al vorbelor lui Harri Haritonovici, care, oricum ar fi fost, era un om care primea un salariu cam de două ori și jumătate mai mare decât el, căpitanul de miliție Onisimov, și asta pe baze legale.
— Și închipuiți-vă, stau eu într-una din zile în laborator, își depăna mai departe amintirile Hilobok, și vine la mine Valentin Vasilievici — fără halat, vă rog să rețineți! La noi lucrul acesta nu este permis. S-a dat o dispoziție specială pe întregul institut ca inginerii și corpul științific să poarte halate albe, iar tehnicienii și laboranții albastre sau gri, pentru că la noi vin deseori delegații străine și nu se poate altfel. Dar el neglija totdeauna acest amănunt. Și mă întrebă pe un ton cam arțăgos: „Când o să-mi executați, în sfârșit, comanda pentru noul dispozitiv?” Eu îi explic foarte, foarte calm: uite așa, și așa, Valentin Vasilievici, când o să putem atunci o s-o executăm. Nu e atât de simplu de executat ceea ce ați desenat dumneavoastră acolo, montajul legăturilor e foarte complicat, suntem nevoiți să rebutăm mulți tranzistori… Într-un cuvânt îi explic totul cum se cuvine, ca omul să n-aibă pretenții. El însă îi dă înainte cu ale lui: „Nu puteți s-o executați în termen, nu trebuia să vă angajați!” îi explic din nou complexitatea lucrării și faptul că la laborator s-au adunat multe comenzi, dar Krivoșein mă întrerupe: „Dacă în două săptămâni comanda nu va fi executată, am să vă fac raport, iar lucrarea am s-o dau elevilor din cercul electroniștilor! O s-o facă și mai repede, și regia o să fie mai mică!” Chestia cu cheltuielile de regie era o piatră aruncată în grădina mea. Mai făcuse el tot felul de aluzii și înainte, dar degeaba! Și cu asta a trântit ușa și a plecat…
Anchetatorul dădea din cap ritmic și strângea din fălci ca să nu-i scape vreun căscat. Hilobok continua să bâzâie emoționat:
— Cinci minute mai târziu — remarcați! — n-au trecut mai mult de cinci minute, nici n-am avut timp să vorbesc la telefon cu atelierele, când Valentin Vasilievici pătrunse val-vârtej la mine, de data asta în halat — găsise undeva unul gri, de laborant — și țipă din nou: „Harri Haritonovici, când va fi executată, în sfârșit, comanda pentru sistemul de traductori?” „Iertați-mă, îi spun, Valentin Vasilievici, dar v-am explicat totul adineauri!” și încerc să-i vorbesc din nou despre tranzistori și montaj. Dar el mă întrerupe, ca și prima oară: „Nu puteți s-o executați în termen, nu trebuie să vă angajați”… Și din nou despre raport, elevi, cheltuieli de regie… Hilobok își apropie obrazul de cel al anchetatorului. Pe scurt, mi-a spus aceleași lucruri ca și cu cinci minute mai înainte, cu aceleași cuvinte! Vă puteți închipui una ca asta?
— Interesant, și anchetatorul dădu din cap.
— Și n-a fost singura scrânteală a lui Krivoșein. Ba a uitat să închidă apa și peste noapte s-a inundat tot etajul de sub laborator. Ba — mi s-a plâns într-o zi îngrijitorul — a făcut cu benzi perforate un foc uriaș în parc. Așa că… Docentul își strânse semnificativ buzele pline și roșii, umbrite de mustață — putea să se întâmple orice. Și de ce toate astea? Voia să se evidențieze și muncea peste măsură. La orice oră plecam de la institut, în clădirea lui ferestrele tot mai erau luminate. La noi la institut mulți glumeau: chipurile Krivoșein nu vrea să pregătească o disertație, ci să facă de-a dreptul o descoperire… Uite că a descoperit… de nu mai știi cum s-o descurci.
— E clar. Anchetatorul se uită din nou pieziș la hârtiuța lui. Ați amintit că Krivoșein era în relații apropiate cu o femeie. O cunoașteți?
— Pe Elena Ivanovna Kolomieț? Cum să nu! Asemenea femei, cum să vă spun, nu sunt prea multe la noi în oraș. E cu totul deosebită, elegantă, drăguță, într-un cuvânt, foarte… așa… și Harri Haritonovici completă admirația sa față de Elena Ivanovna — de neexprimat în cuvinte — printr-o mișcare plină de tâlc a mâinilor și un plescăit din buze. Ochii săi căprui începură să lucească. Totdeauna m-am mirat, ca și toți ceilalți, de altfel. Ce o fi găsit la el? Pentru că Krivoșein — desigur „de mortuis aut bene, aut nihil”, dar de ce s-o ascundem? — ați văzut și dumneavoastră cum arăta. Nu știa nici să se îmbrace cum trebuie, mai și șchiopăta puțin… Dânsa venea pe la el. Casele noastre din cartierul academicienilor sunt una lângă alta, așa că am văzut totul. Dar în ultimul timp parcă n-am mai zărit-o. Probabil că s-au despărțit, ca două corăbii pe mare, ha-ha! Credeți că și dânsa este amestecată?
— Deocamdată, nu cred nimic și nu bănuiesc pe nimeni, Harri Haritonovici, ci caut doar să lămuresc lucrurile. Onisimov se ridică vădit ușurat. Eh, apoi eu vă mulțumesc. Sper că nu e nevoie să vă atrag atenția că cele discutate trebuie să rămână doar între noi, întrucât…
— O, parcă eu nu înțeleg! N-aveți de ce să-mi mulțumiți. E, cum să vă spun, de datoria mea, așa că întotdeauna cu plăcere…
După plecarea docentului Matvei Appolonovici își vârî capul sub ventilator și rămase așa câteva minute fără să se miște și fără să gândească. În auz îi răsuna încă vocea lui Hilobok ca zumzetul unei muște pe un geam.
„Dar ia stai! Anchetatorul își scutură capul ca să-și vină în fire. În fond el n-a lămurit nimic. O oră întreagă am stat de vorbă și parcă tot timpul numai despre această afacere — dar nimic. Pfu… Secretar științific, docent, candidat în științe… să-mi fi ascuns oare ceva? Oh, aici e ceva ce nu merge!”
Începu să sune telefonul.
— Onisimov la aparat, răspunse el prompt.
Timp de câteva secunde în receptor nu se auzi decât o răsuflare întretăiată. Pe semne că omul de la celălalt capăt al firului nu reușea să-și recapete respirația.