— Bine, dar… Va trebui să raportez, să dau socoteală. Eu vă trebui să dau explicații, să răspund… Ce să fac acum?
— Asta e cu totul altceva. Krivoșein se așeză din nou pe scaun. Am să vă explic de îndată ce aveți de făcut. În privința asemănării scheletului cu mine… Rețineți: acest schelet este o relicvă de familie. Bunicul meu dinspre partea mamei, Andrei Stepanovici Kotlear, un biolog renumit la vremea sa, a cerut prin testament să nu fie înmormântat, ci disecat, iar scheletul să fie transmis acelor urmași care se vor dedica științei. O ciudățenie de savant bătrân, înțelegeți? Și încă ceva: probabil că ați descoperit pe schelet fractura coastelor în partea dreaptă ceea ce desigur provoacă anumite îndoieli… Ei bine, bunicul a pierit într-un accident rutier. Bătrânului îi plăcea la nebunie să gonească pe motocicletă cu viteză nepermisă. Acum e limpede?
— Limpede, dădu din cap Onisimov.
— E mai bine așa. Sper că această… relicvă de familie, după închiderea dosarului, va fi restituită proprietarului ei. La fel ca și celelalte „dovezi” luate din laborator. Va veni o vreme, Matvei Appolonovici, când acest cap va fi expus nu pe biroul dumneavoastră, ci pe un monument… Ei, e timpul să plec. Sper că v-am explicat totul. Fiți amabil și restituiți-mi actele lui Viktor Kraveț. Vă mulțumesc. Da, încă ceva: plutonierul, pe care ați avut amabilitatea să-l însărcinați cu paza laboratorului, vă roagă să-l schimbați. Vă transmit rugămintea lui… Cu bine!
Krivoșein vârî actele în buzunar și se îndreptă spre ușă. Dar pe drum îi veni o idee.
— Matvei Appolonovici, spuse el, înapoindu-se lângă birou, vă rog, pentru dumnezeu, să nu vă supărați pentru ceea ce am să vă propun. N-ați vrea să deveniți mai deștept? Să raționați mai repede, să gândiți mai amplu și mai profund? Să nu vă rezumați numai la „probe”, ci să pătrundeți în esența lucrurilor și fenomenelor, să înțelegeți sufletul omenesc? Și capul dumneavoastră să înceapă să fie bântuit de idei minunate — idei în fața cărora să vă extaziați?… înțelegeți, viața e complicată, iar mai târziu va fi și mai complicată. Singura metodă de a rămâne la înălțime e să te pricepi la toate. Altă cale nu există… Și acest lucru e posibil, Matvei Appolonovici! Vreți? Pot să vă fac acest serviciu.
Onisimov se simți jignit și se roși tot.
— Râdeți de mine… spuse el alegând cu greu cuvintele. Nu vă ajunge că… Mai și râdeți de mine, vă bateți joc. Lăsați-mă în pace și plecați!
Krivoșein ridică din umeri și se îndreptă spre ușă.
— Stați puțin!
— Ce mai e?
— Stați o clipă… tovarășe Krivoșein. Bine, să zicem că eu nu înțeleg. Poate că, într-adevăr, dispuneți de o asemenea știință… Accept și versiunea dumneavoastră. Nu-mi rămâne nimic altceva de făcut. Puteți să credeți despre mine tot ce vreți, asta vă privește… Matvei Appolonovici tot nu putea să-și învingă mâhnirea pe care i-o pricinuise. Krivoșein se încruntă. Oare de ce spune toate acestea? Onisimov continuă. Dar să lăsăm versiunile. Totuși a pierit un om! Cineva e vinovat, nu?
Aspirantul îl privi cu atenție.
— Fiecare dintre noi, toți suntem puțin vinovați, Matvei Appolonovici. Și el însuși, și eu, și Azarov și alții… Chiar și dumneavoastră, într-o măsură oarecare. Deși nu l-ați cunoscut niciodată, datorită faptului că, fără să vă lămuriți, i-ați bănuit pe niște oameni… Dar din punct de vedere criminalistic, adică după codul penal nu e nimeni vinovat. Se mai întâmplă și așa.
— Se pare că și această chestiune s-a lămurit, își spuse ușurat aspirantul, urcându-se în troleibuz.
„Mâine are loc experiența. Propriu-zis, nu mâine, ci în noaptea asta, peste șapte-opt ore. Înaintea unei acțiuni serioase nu mi-e niciodată somn. Și totuși trebuie să dorm. De aceea am umblat astăzi prin oraș vreo patru ore, ca să obosesc și să-mi limpezesc gândurile. Pe unde n-am fost. În centru, la periferie, în parcuri, la autogări… M-am uitat la oameni, la clădiri, la copaci, la animale. Am privit parada vieții.
Am întâlnit în plină arșiță, la amiază, un bătrân uscățiv cu mustățile îngălbenite de vreme și o față roșie, plină de riduri. Pe cămașa de satin gri atârnau zornăind decorațiile — trei cruci ale Sfântului Gheorghe și o medalie. Bătrânul s-a oprit în umbra scurtă a teilor să-și mai tragă răsuflarea.
Da, moșule, am fost și noi odată cineva! Ai trăit mult, ai văzut multe, dar se pare că încă nu te-ai săturat. Ia te uite la el cum a ieșit să se fandosească — un cavaler al ordinului Sf. Gheorghe! Ce ar fi să-ți redăm forța mușchilor, să-ți limpezim cristalinul ochilor, să-ți curățăm creierul de scleroză și marasm, să-ți împrospătăm nervii. Ne-ai arăta nouă ce poți, nouă, tinerilor din veacul sputnicilor!
…Pe lângă mine trec niște băiețandri, comentând un film.
— Și atunci el — pah, pah — din pistoletul atomic! Iar ei: ta-ta-ta… Tah, tah!
— De ce atomic?
— Păi din care? E pe Venus; și vrei să aibă un pistolet obișnuit?
…O pisică mă privește cu ochi neliniștiți. De ce au pisicile ochi atât de neliniștiți? Oare știu ele ceva? Știu, dar nu spun… „Câț, blestemato!” Pisica dispăru într-un gang.
…Pe lângă mine a trecut plin de importanță un tânăr cu fruntea îngustă și părul tuns scurt. Pantalonii strânși lasă să se întrevadă coapsele și gambele puternice, iar sub bluza tricotată se reliefează pieptul bine dezvoltat. După felul cum se uită se vede că la toate problemele vieții el răspunde cu o directă de dreapta la maxilar.
Când o să-i fericim pe toți cu asemenea mușchi, când o să-i dotăm cu informația referitoare la box și la lupta sambo! Cum o să mai fie atunci cu directa de dreapta?
…În parcul Taras Șevcenko au trecut pe lângă mine, ținându-se de mâini, fără să vadă pe nimeni, un băiat și o fată.
Voi n-aveți nevoie de descoperirea noastră, îndrăgostiților. Sunteți buni și așa. Vă doresc mult noroc! Dar… în viață câte nu se întâmplă. Și dragostea voastră e pândită de primejdii. Rutina, neînțelegerile, rudele, saturația și câte și mai câte altele! O să le învingeți singuri? Cinste și laudă vouă! Iar dacă nu, poftiți pe la noi. O să vă recondiționăm dragostea, o s-o reparăm mai bine decât am face-o cu un televizor. O să fie nou-nouță, ca în ziua când v-ați văzut pentru prima oară, stând la rând la casa de bilete a cinematografului.
…Ah, și ce femeie am întâlnit pe bulevard, lângă magazinul universal. Trupul prea plin vârât într-o rochie de brocart, o broșă de aur, colier din imitație de chihlimbar, pete de transpirație la subsuori și pe spate de mărimea unei farfurii… Brocartul albastru căpăta în mers toate nuanțele mării în furtună.
Vai, doamnă! Cum se poate să te îmbraci în brocart pe o căldură ca asta! Probabil că soțul nu te iubește, nu-i așa? El se uită cu groază la brațele dumitale de grosimea piciorului său, la cocoașa de grăsime de pe spatele dumitale… Ești nefericită, doamnă. Nu mi-e milă de dumneata, dar te înțeleg. Soțul nu te iubește, copiii nu te apreciază, medicii nu te compătimesc, iar vecinii… o, acești vecini! Bine, doamnă, o să născocim ceva și pentru dumneata. La urma urmei, și dumneata ai dreptul la o porție suplimentară de fericire. Dar, apropo de fericire, doamnă, gustul dumitale îmi dă de gândit. Nu, nu, eu te înțeleg. Ți-ai pus acest brocart, incomod, ți-ai agățat cercei, broșă de aur, colierul, care nu ți se potrivesc, ți-ai umplut degetele cu inele groase, ca să dovedești că nu ești mai prejos de ceilalți, că ai de toate… Dar, iartă-mă, doamnă, nu ai nici pe dracu… Și, vrei, nu vrei, va trebui să-ți rectificăm nu numai trupul, ci și gustul. Iar odată cu asta și mintea și sentimentele. Cu aceiași bani, doamnă, nu te speria. Altfel n-are nici un rost, doamnă. O să-ți irosești din nou frumusețea recăpătată și prospețimea prin restaurante și pe la petreceri, o s-o cheltuiești cu amanții… Și atunci, merită oare să ne străduim? Adevărata frumusețe, doamnă, înseamnă armonia corpului, a minții și a spiritului.