…Două fete frumoase au trecut și nici nu s-au uitat la mine. Ce să vadă la mine! Cerul e curat. Soarele e sus. Examenele au rămas o amintire. Și cu acest troleibuz se poate ajunge la ștrand.
…Un puști, pe care părinții nu l-au lăsat să iasă la plimbare, și-a turtit năsucul de geam. Văzându-mă că mă uit la el, s-a strâmbat. M-am strâmbat și eu la el. Atunci el s-a apucat să facă o întreagă pantomimă.
Iubesc viața. Iubesc foarte mult viața! Nu vreau o viață mai bună. Las să fie cum o fi, numai… Numai ce? Ce? Fir-ai să fii!..
Tocmai asta e, că avem nevoie de o viață mai bună. Multe în lume nu sunt încă așa cum ar trebui.
Mă duc. Nu v-am vândut, oameni buni! Cu această metodă se vor putea face multe. O să dăm oamenilor mai multă frumusețe și inteligență, o să-i înzestrăm cu noi aptitudini, chiar cu noi însușiri. Să zicem că s-ar putea face ca omul să vadă în întuneric, să audă ultrasunetele, să sesizeze câmpul magnetic, să emită semnale radio, să măsoare timpul fără ajutorul cronometrului cu o precizie de sutimi de secundă și chiar să ghicească gândurile la distanță, vreți! Dar, probabil că toate acestea nu sunt esențiale.
— N-a murit nimeni, ce dracu! șoptea aspirantul Krivoșein, hurducat de troleibuz. Nimeni n-a murit…
„… Eu pășesc înainte, Viață! Îți mulțumesc ție, soartă, sau cum te vei fi numind, pentru ceea ce s-a întâmplat cu mine. Mi-e și frică să mă mai gândesc că aș fi putut să mă opresc la lucruri mărunte. Să rămân un oarecare! Fie ca și pe viitor în viața mea să intervină și greutăți, și amenințări, și neplăceri, și suferințe, numai lucruri mărunte să nu existe. Să nu mă umilesc niciodată până într-atât, încât să mă lupt pentru bunăstare, pentru succes, sau să tremur pentru propria-mi piele, atunci când e vorba de o cauză serioasă!
Se lasă noaptea, dar mie nu-mi vine de loc să dorm. Stupidă preocupare mai e și asta. Să dormi. Probabil că se poate scăpa și de ea. Se spune că în Iugoslavia există un tip straniu, care nu doarme de vreo treizeci de ani și totuși e vioi.
E miezul nopții la Madrid. Dormiți în pace! Respectați-l pe rege și pe regină! Și fie ca diavolul să nu vă iasă niciodată în cale… în vremurile acelea pe mine m-ar fi ars pe rug și gata!
Nu dormiți în pace, oameni! Nu-l respectați nici pe rege, nici pe regină! Și n-are decât să vă iasă diavolul în cale, n-aveți de ce vă teme.
…În adolescență visam (dar la câte nu visam!) că atunci când va trebui să pornesc la o treabă serioasă și riscantă să stau de vorbă cu tata înainte de plecare. Dar nu am avut de făcut treburi serioase și cu tata n-am mai apucat să stau de vorbă. De, să încercăm acum:
— Uite, tată, mâine va trebui să stau pe baricade. Ție ți-era teamă să stai?
— Cum să-ți spun? Desigur, mă cam temeam… Până la tranșeele germane erau vreo patru sute de metri, și eu eram o țintă vizibilă. Fraternizarea dintre ostași încă nu se încropise peste tot. Ici colo se mai trăgea încă. De vreo două ori s-a tras și în mine. Dar nu m-au nimerit. Poate că au vrut doar să mă sperie…
— Dar ce fel de măsură stranie a mai fost și asta? Să te pună să stai pe marginea tranșeei?
— Asta a introdus-o guvernul provizoriu. Special pentru cei care făceau agitație în favoarea terminării războiului imperialist. „Aha, ei sunt pentru tine frați-muncitori și frați-țărani?! Să vedem cum o să tragă în tine”. Și te puneau să stai timp de două ore… Pe alții chiar patru.
— Spiritual, nimic de zis… (Tată, dar tu ai știut că eu… că nu te-am crezut?)
— Am știut, fiule… Nu-i nimic. Timpurile erau nenorocite. Nici eu nu m-am crezut întotdeauna… Dar tu ce-ai mai născocit, ce-ai de gând?
— Să fac o experiență privind dirijarea informației în organismul propriu. În ultimă instanță trebuie să obținem o metodă prin care omul să-și poată analiza și să-și sintetizeze propriul său organism, psihicul, memoria… Înțelegi?
— Faci tu ce faci și totdeauna vorbești nelămurit. Nu sunt în stare să pricep știința voastră. Pe vremuri puteam să demontez și să montez cu ochii legați o mitralieră. Dar asta nu pricep… Și ce o să se obțină?
— Păi… uite. Tu ai luptat pentru egalitatea tuturor. Nu-i așa? Prima fază se și înfăptuiește. Se înlătură inegalitatea dintre bogați și săraci, dintre slabi și puternici. Acum societatea oferă tuturor posibilități egale. Dar, în afara inegalității existente în societate, există o inegalitate care sălășluiește chiar în oameni. Un om lipsit de talent nu este egal cu cel talentat. Cel urât nu este egal cu cel frumos. Bolnavul și infirmul nu sunt egali cu omul sănătos… Dar dacă vom reuși să punem la punct această metodă, orice om va putea să fie așa cum dorește: inteligent, frumos, tânăr, cinstit…
— Tânăr, inteligent, frumos — asta e limpede. Toți ar vrea să fie așa. Dar cinstit, asta e mai greu. E mai greu decât orice să fii cinstit.
— Dar dacă omul știe cu precizie că o anumită informație o să-i dea în plus ticăloșie și abilitate, iar alta cinste și integritate, doar n-o să stea la îndoială ce anume să aleagă?!
— Cum să-ți spun? Există oameni pentru care e important să apară ca cinstiți în fața celorlalți, încolo pot să și fure, numai să nu fie prinși. Asemenea oameni o să aleagă abilitatea.
— Știu… Dar să nu vorbim de ei acum, tată. Mâine are loc experiența.
— Și trebuie să te duci neapărat? Ai grijă ce faci, fiule…
— Păi cine să se ducă dacă nu eu? Ia spune, tu ai fi putut să sari de pe parapet în tranșee?
— Jos stăteau de pază doi ofițeri. M-ar fi lichidat imediat.
— Dar tu nu puteai să te rogi de ei?
— Nu prea. Dar dacă le-aș fi spus că n-o să mai fac agitație, că plec din rândurile bolșevicilor, mi-ar fi dat drumul cu dragă inimă.
— Și atunci de ce nu le-ai spus?
— Eu, să le spun una ca asta! Nici nu m-am gândit vreodată! Mă gândeam că dacă voi fi împușcat, s-a terminat cu fraternizarea în sectorul nostru.
— Dar de ce te gândeai la așa ceva? Îi iubeai mult pe oameni, nu-i așa? Dar și tu ai omorât oameni… și înainte de asta, și după.
— Am omorât și eu, m-au omorât și ei pe mine — timpurile erau de așa natură.
— Și totuși de ce?
— Probabil pentru că eram mândru, de aceea, tare mai eram mândru pe-atunci. Credeam că țin piept întregului război.
— Iată că și eu, tată, sunt acum tot atât de mândru.
— Sigur, ai ajuns pe parapet. Trebuie să stai mândru. Asta așa-i. Numai să nu compari munca ta cu parapetul acela, fiule. Eu n-am apucat să stau nici două ore. Comitetul soldaților a dat alarma pe batalion, iar pe ofițeri i-au lichidat și gata… Dar tu, pentru tine cine o să dea alarma?
La această întrebare eu n-am avut ce răspunde și discuția imaginară a luat sfârșit.
Și acum, gata — la culcare! „Cucule, cucule, câți ani voi trăi?”
Capitolul 6
În romanele fantastice elementul principal era radioul. Odată cu el se aștepta să coboare fericirea asupra oamenilor. Și iată că radioul există, dar fericirea nu.