— Tovarășe… Căpitan… Raportează Gaevoi… că… Arestatul a… fugit!
— A fugit?! Cum a fugit? Raportează amănunțit!
— Așa că… Noi îl duceam cu „Gaz-ul”. Timofeev la volan, iar eu alături de dânsul… hârâi în receptor milițianul. Așa cum îi transportăm de obicei pe cei reținuți. Pentru că, dumneavoastră, tovarășe căpitan, nu ne-ați spus că trebuie supravegheat cu strictețe… De aceea m-am și gândit: unde să se ducă dacă actele sunt la noi? Ei, și când treceam pe lângă parcul orașului, el a sărit în plină viteză din mașină, a sărit gardul… și fugi! Eu cu Timofeev după el. Numai că el aleargă tare bine pe teren accidentat… Desigur, n-am deschis focul, întrucât nu ați dat indicații în acest sens. Așa că… Asta-i tot.
— E clar. Prezintă-te la miliția orășenească, cu un raport către ofițerul de serviciu. Lucrezi prost, Gaevoi!
— Așa că… poate să luăm ceva măsuri, tovarășe căpitan? se auzi în receptor vocea sa mâhnită.
— O să luăm fără dumneata. Întoarce-te cât mai repede aici; ai să iei parte la urmărire. Asta-i tot! Onisimov trânti receptorul în furcă.
„Ăsta zic și eu artist! Adevărat artist! Și eu mă mai îndoiam încă… El, sigur că el! Așa. Deci, acte nu are, nici bani. Îmbrăcăminte ca și cum n-ar avea: pantalonii și cămașa. N-o să ajungă departe. Dar dacă are complici, atunci e mai rău…”
După șase minute apăru Gaevoi, care, apăsat de conștiința faptului că a greșit, părea și mai adus de spate. Onisimov convocă grupa operativă de investigații, le înmână fotografiile, le făcu portretul verbal și le spuse care sunt semnalmentele celui căutat, după care grupa plecă în oraș.
Matvei Appolonovici fu chemat la telefon de dactiloscopist. Acesta îi spuse că amprentele digitale luate în laborator corespund parțial cu amprentele laborantului; celelalte aparțin unei alte persoane. Nici unele, nici altele nu corespund cu amprentele recidiviștilor existente în fișier.
„Atunci, desigur că victima este o altă persoană… Oho, afacerea pare tot mai serioasă. Nu prea seamănă a fi un caz penal banal! De fapt nu seamănă cu nimic datorită scheletului acestuia blestemat! Ce-i de făcut?”
Onisimov privi trist pe fereastră. Umbrele copacilor se lungiseră pe asfalt, dar căldura nu se potolise. Lângă stația de troleibuz se înghesuiau fete tinere cu rochițe colorate și ochelari de soare. „Se duc la plajă…”
Mai neplăcut decât toate era faptul că, până în momentul acela, Onisimov nu reușise încă să-și facă o ipoteză de lucru asupra celor întâmplate.
Spre sfârșitul zilei, când Matvei Appolonovici completă citațiile pentru a doua zi, șeful miliției orășenești intră la el în birou. „Ei, poftim!” Onisimov se ridică în picioare, cuprins de mâhnire.
— Stai jos, spuse colonelul și se lăsă greoi pe un scaun. Ce complicații ți s-au ivit în afacerea asta! Cadavrul lipsește, anchetatul a fugit, ai? Povestește-mi.
Onisimov îi povesti totul.
— Hm… Șeful își împreună sprâncenele groase și cărunte la rădăcina nasului. Mă rog, pe acest flăcău o să-l prindem noi, fără îndoială. Aeroportul, calea ferată și autogările sunt supravegheate?
— Desigur, Alexei Ignatievici, i-am anunțat imediat.
— Prin urmare, din oraș nu poate să dispară. Dar chestiunea cu cadavrul… e, într-adevăr, amuzantă. Ce drăcie! Dar nu cumva ai încurcat lucrurile chiar acolo, la fața locului? întrebă el, uitându-se la Onisimov cu ochii săi mici și vioi. Poate că… Ții minte, în „Klim Samghin”, al lui Gorki, cineva spune: „Poate că de fapt n-a fost nici un băiat?”
— Bine, dar… medicul „Salvării” a constatat decesul, Alexei Ignatievici.
— Și medicii greșesc. Și apoi medicul nu e un expert, n-a putut determina cauza morții. Dar cadavrul lipsește. Or, Zubato al nostru nu se poate pronunța numai pe baza scheletului… Desigur, e treaba dumitale. Eu nu vreau să-mi impun părerea, dar dacă n-ai să explici cum de s-a transformat într-un sfert de oră cadavrul în schelet, apoi, al cui era acest cadavru și din ce cauză a survenit moartea — nici un tribunal nu va lua în considerare dosarul. În ziua de azi până și cazurile mai evidente judecătorii le trimit înapoi pentru completarea cercetărilor sau închid, pur și simplu, dosarele din lipsă de dovezi. Desigur, e bine că legea acționează cu severitate, dar și cu grijă, numai că… Și colonelul oftă cu zgomot. Grea afacere, ce zici? Ți-ai făurit vreo ipoteză?
— Am schițat eu ceva, răspunse Onisimov jenat, numai că nu știu, Alexei Ignatievici, cum o să vi se pară. După părerea mea, nu e o afacere penală. Conform depoziției secretarului științific al institutului, în Statele Unite se manifestă mult interes pentru problema la care lucra Krivoșein, asta-i una la mână.
„Laborantul Kraveț”, prin comportarea sa și prin nivelul său cultural, cum s-ar spune, nu seamănă a fi nici student, nici delincvent. Și totuși a fugit de sub escortă într-un mod foarte iscusit, doi la mână. Și-apoi, amprentele lui digitale nu figurează în fișierele noastre, printre cele ale recidiviștilor, trei la mână. Așa că, poate… Matvei Appolonovici tăcu, privindu-și șeful întrebător.
— … să pasăm această afacere Securității? îi termină acesta gândul, clătinând din cap. Eh, nu te grăbi! Dacă noi, miliția, o să lămurim împrejurările unei crime cu un iz, ca să zic așa, străin, nici noi, nici societatea n-o să aibă de pătimit, ci dimpotrivă. Dar dacă organele securității o să dea la iveală în locul nostru o obișnuită afacere penală sau de încălcare a tehnicii securității muncii, apoi atunci… Îți dai singur seama. Și fără asta, în ultimele șase luni, am trecut pe ultimul loc în zonă, în ceea ce privește procentul de rezolvare a unor cazuri, spuse el, și se uită la Onisimov cu reproș și înțelegere totodată. Dar nu-ți pierde curajul! Nu degeaba se spune că cele mai încurcate cazuri sunt cele simple. Poate că aici totul e învăluit în ceață fiindcă afacerea s-a petrecut într-o instituție științifică: teme, probleme, titluri, cunoștințe, tot felul de termeni… te doare capul. Nu te grăbi cu concluziile. Verifică toate ipotezele, poate că, până la urmă, se va dovedi că totul e ca în fabula lui Krîlov: „Și cutiuța se deschidea foarte simplu…” Ei, îți doresc succes. Șeful se ridică și îi întinse mâna. Sunt convins că ai s-o scoți la capăt!
Matvei Appolonovici se ridică și el în picioare, strânse mâna șefului și-l conduse cu o figură mult mai senină acum. Nu, orice s-ar spune, când șefii au încredere în tine — asta face foarte mult!
Capitolul 3
Nevski Prospekt învie și se însuflețește îndată ce întunericul se așterne peste clădiri și străzi, când caraula, acoperindu-se cu rogojina, se urcă pe scară ca s-aprindă felinarul și când în ferestruicile joase ale magazinelor apar gravuri care nu îndrăznesc să apară în plină zi.
Pe pasagera din vagonul expresului Novosibirsk-Dneprovsk, o blondă plinuță, cu ochi albaștri, o îngrijora tânărul din cușeta de sus. Avea o față arsă de vânt, cu trăsături aspre, dar regulate, păr ondulat de culoare închisă, pe alocuri mult încărunțit, mâini puternice, bronzate de soare, cu degete groase și urme de bătături în palme. Dar tânărul avea, în același timp, un zâmbet blând, dovedea multă amabilitate (îi cedase de bunăvoie cușeta de jos, atunci când ea se urcase la Harkov), știa să poarte o conversație inteligentă. Tânărul stătea culcat, cu bărbia pătrată sprijinită în palme, privind lacom goana copacilor, a căsuțelor, a pârâiașelor, a indicatoarelor de cale ferată și zâmbea. „Interesant tipul”.