— Desigur! Putea să facă orice poznă. Iar alături scheletul, parcă era un făcut! Iată ce înseamnă să studiezi prost locul incidentului, tovarășe Onisimov. Alexei Ignatievici ridică moralizator un deget. N-ai ținut seama de specific. Doar nu era o deplasare pe șosea sau un înecat, ci un laborator științific. Totdeauna găsești la ei acolo, dracu știe, ceva știință… Ai cam dat dovadă de neglijență, Matvei Appolonovici!
— „Să-i relatezi totul așa cum s-a petrecut? se întrebă întristat Onisimov. Nu. N-o să mă creadă”…
— Dar cum a putut doctorița de la „Salvare” să facă o asemenea gafă? Să ia drept mort un om viu? Întrebă cu voce tare colonelul. Oh, simt eu că nici ei nu stau prea strălucit cu procentul de vieți salvate. S-a uitat la el și ce și-a zis: Omul e în stare gravă, tot o să moară la clinică, măcar să nu le strice statistica.
— Poate că a greșit, pur și simplu, Alexei Ignatievici, îi luă mărinimos apărarea Onisimov. Stare de șoc, leșin adânc, vătămări corporale. Ce și-a zis…
— Posibil. Păcat că n-a fost acolo Zubato al nostru. El determină totdeauna decesul după existența petelor cadaverice. Și fără greș. Da… desigur, n-ar fi fost rău să ridicăm cu această afacere procentul de cazuri rezolvate. Ne-ar fi prins foarte bine acum, la sfârșit de semestru. Dar, mă rog, dă le naibii de procente! Principalul e că toți sunt sănătoși, că totul s-a terminat cu bine. E adevărat — el își ridică ochii spre Onisimov — există o oarecare nepotrivire în actele acestui Kraveț.
— Expertul n-a descoperit în ele nici ștersături, nici lipituri, nici corecturi, Alexei Ignatievici. Acte ca toate actele. Poate că miliția din Harkov a încurcat lucrurile.
— Ei, cu asta n-au decât să-și bată capul cei de la Biroul de evidență a populației, nu noi. Omul n-a comis nici o crimă — și basta cu această chestiune. Dar dumneata, dumneata, Matvei Appolonovici, Alexei Ignatievici luă o mină caraghioasă și se lăsă pe speteaza scaunului, ai propus să trimitem dosarul organelor securității… Cum am fi apărut noi acum în fața organelor superioare? Nu v-am spus eu totdeauna că chestiunile cele mai încurcate se dovedesc după verificare cele mai simple!
În jurul ochilor săi mici și inteligenți, umbriți de sprâncene groase, se formară riduri mărunte ca niște raze.
Ei treceau, pe la amiază, prin cartierul academicienilor: Adam în dreapta, Krivoșein la mijloc, Kraveț în stânga. Asfaltul muiat de arșiță păstra urmele pașilor lor.
— Ei acum vom putea lucra științific, în cunoștință de cauză, spuse Krivoșein. Am aflat multe lucruri noi, am învățat destule. Ei acum se conturează o orientare clară. Viktor Kraveț, Adam ți-a vorbit despre ideea lui?
— Mi-a vorbit.
— Și de ce o spui cu atâta indiferență?
— Păi, încă o metodă. Ei și?
Adam se posomori, dar nu spuse nimic.
— Nu, nu-i chiar asta?! „Mașina-mamă” introduce informația în om temeinic și pentru multă vreme, pentru toată viața, nu doar pentru o ședință. Și informația Artei va putea modifica psihicul omului, îl va putea corecta, așa cum a fost corectată înfățișarea ta în comparație cu a mea! Desigur, asta e o treabă serioasă, nu e floare la ureche. O să-i prevenim în mod cât se poate de cinstit. Omule, după metoda noastră îți vei pierde pentru totdeauna aptitudinea de a minți, de a fi meschin, de a-i asupri pe cei slabi, de a face ticăloșii. Noi nu garantăm că după aceea vei fi mai fericit. Viața va deveni mai luminoasă, dar mai grea. În schimb vei fi Om!
— O adevărată anecdotă! spuse cu umor Kraveț. Metoda de a reda omului nevinovăția pierdută.
— Adică cum?! exclamară Adam și Krivoșein în același timp.
— Pentru că, de fapt, voi intenționați, cu ajutorul informației Artei, să-i simplificați și să-i programați strict pe oameni! E adevărat, vreți să-i programați pentru lucruri bune: să fie cinstiți, să aibă trăsături sufletești frumoase, dar acesta nu va mai fi un om, ci un robot! Dacă un om nu minte și nu-i mușcă pe alții pentru că nu știe cum s-o facă, acesta nu e un merit al lui. O să trăiască un timp, o să-și însușească informația suplimentară, o să învețe și apoi o să mintă, o să înșele. Nu e o treabă grea. Dar dacă el știe să mintă, să înșele, să asuprească (și noi toți știm, numai că n-o recunoaștem) și e convins că dacă ar aplica ceea ce știe ar trăi mai ușor și mai bine, și totuși n-o face, nu de teamă că ar fi prins, ci pentru că e conștient că datorită unor asemenea fapte viața lui și a altora va fi mai murdară, atunci el e, într-adevăr, un Om!
— E prea complicat spus, observă Krivoșein.
— Dar și oamenii sunt complicați și devin din ce în ce mai complicați. Nu poți să-i simplifici. Cum de nu înțelegeți acest lucru? Aici nu-i nimic de făcut. Oamenii știu că în lume există ticăloșia și țin seama de asta în gândurile, cuvintele și faptele lor. Și orice fel de informație nouă, bine intenționată ați introduce în ei, și indiferent de procedeul prin care ați face-o, ea îi va complica doar, și atât!
— Stai puțin, spuse posomorât Adam. Nu-i de loc obligatoriu să-i simplifici pe oameni ca să-i faci mai buni. Tu ai dreptate. Omul nu este un robot, nu-l poți limita printr-un program rigid de bune intenții. Și nici nu e nevoie. Dar poți, cu ajutorul informației Artei, să introduci în el o înțelegere precisă despre ce înseamnă bine, bine în sensul cel mai larg, și ce înseamnă rău.
— Dar scopurile, intențiile o să-i rămână aceleași și totul le va fi subordonat. Iar ca să introduci în om scopuri (chiar bune), e imposibil. Ar fi aceeași orientare către un robot virtuos. Viktor Kraveț se uită la dubluri și râse. Mi-e teamă că doar cu tehnica pură n-o scot la capăt cu voi… Vouă nu vă trece prin cap că toate străduințele noastre de a descoperi „metode absolute” pornesc nu de la rațiune, ci din credința noastră inginerească că știința și tehnica pot totul? Dar de fapt ele nu pot totul. Și pe această linie nu vom ajunge nicăieri. Eu văd o altă direcție. Din cercetările noastre se va naște, cu timpul, o știință nouă: Știința Experimentală și Teoretică despre Om. O știință vastă și necesară, dar numai știință. Ea va spune: Iată ce ești tu, omule. Și va lua naștere Tehnica Omului… Astăzi, asta sună probabil groaznic: tehnica sintezei și introducerii informației în om. Ea va include totul, de la medicină la matematică și de la electronică la artă. Dar oricum va fi numai tehnică. Ea va spune: Iată ce poți tu omule. Iată cum vei putea să te transformi. Și atunci fiecare o să se gândească și o să se hotărască. Ce vrei tu? Ce vrei de la tine însuți?
Cuvintele lui Viktor Kraveț au produs o puternică impresie. Un timp toți trei au pășit în tăcere, gândindu-se. Cartierul academicienilor a rămas mult în urmă. În depărtare se vedeau parcul și clădirile institutului, iar în spatele lor uriașul hangar de probă, din oțel și sticlă, al Biroului de construcție.
— Băieți, dar cum rămâne cu Lena? întrebă Adam și se uită la Krivoșein. Kraveț îi aruncă la rândul său o privire curioasă.
— Tot așa rămâne, spuse el cu convingere, pentru că nu s-a întâmplat nimic. E limpede?
Adam și Viktor nu mai spuseră nimic.
O apucară cu toții pe aleea cu castani, unde era mai multă umbră și răcoare.
— „Iată ce ești tu, omule! Iată ce poți tu, omule! Deci ce vrei tu de la tine, omule!” repetă Krivoșein. Frumos spus! Ah, ce frumos! Dacă aș avea mulți bani, aș înălța în fiecare oraș câte un obelisc cu inscripția: „Oameni! Feriți-vă de adevărurile mărunte, purtătoare de semiadevăruri! Nu există nimic mai fals și mai primejdios decât adevărurile mărunte, pentru că ele nu sunt adaptate la viață, ci doar la creierele noastre”.