Kraveț îl privi pieziș.
— Ce vrei să spui cu asta?
— Vreau să spun că lipsurile tale, puișor, sunt continuarea propriilor tale calități. Am impresia că Krivoșein cel original a cam întrecut măsura în ceea ce te privește. Prea a vrut să te facă perfect. Eu personal n-am înțeles niciodată de ce oamenii cu o logică foarte bine dezvoltată sunt socotiți drept oameni inteligenți…
— Mai bine ai vorbi la concret!
— Pot și la concret, puișorule. Ai început-o bine. Omul este complex și liber. El nu poate fi simplificat și supus programării. Vor apare Știința omului și Tehnica omului. Ai ajuns la concluzia că nouă ne revine sarcina să impulsionăm această știință și tehnică, iar la celelalte să renunțăm. Să hotărască oamenii înșiși. Pentru noi concluzia e foarte comodă, de necombătut. Dar ia hai să aplicăm teoria ta la un alt obiect. Există, de exemplu, știința despre nucleu și tehnica nucleară. Exiști tu, plin de cele mai bune intenții împotriva armei nucleare. Ție ți se dă deplina libertate de a rezolva problema respectivă. Ți se înmânează cheile tuturor depozitelor de bombe atomice, toate codurile și cifrurile, accesul în toate uzinele nucleare. Poftim, acționează!
Adam râse încetișor.
— Cum ai să utilizezi această strălucită ocazie de a salva omenirea? Eu știu cum. Ai să stai în mijlocul depozitelor de bombe atomice și ai să urli de groază.
— Dar de ce neapărat să urlu?
— Pentru că nu înțelegi nici pe dracu din toată treaba asta, la fel cum alți oameni nu înțeleg munca noastră… Da, va exista o asemenea știință, Știința Omului. Da, va exista și Tehnica Omului. Dar cei dintâi specialiști în această știință și în această tehnică suntem noi. Iar un specialist, în afara îndatoririlor general umane, răspunde pentru știința lui, și pentru toate aplicațiile ei! Pentru că în ultimă instanță, el face toate acestea cu ajutorul ideilor, cunoștințelor, hotărârilor sale! El, și nimeni altcineva! Așa că, vrei-nu vrei, dar nouă ne revine sarcina de a orienta dezvoltarea științei despre sinteza informației în om.
— Bine, să admitem… Viktor Kraveț nu voia să se dea bătut. Dar, cum s-o orientăm? Știi că nu există încă o metodă de aplicare, cu o siguranță absolută a descoperirii spre binele oamenilor, după cum am jurat cu un an în urmă!
— Ia uitați-vă, băieți, spuse încet Adam.
Toți trei își întoarseră capetele spre stânga. Sub un copac, pe o bancă, ședea o fetiță. Alături de ea zăcea un ghiozdan, și două cârji. Picioarele subțiri, în ciorapi negri, erau întinse, nefiresc. Razele de soare, pătrunzând prin frunzișul copacilor, se jucau prin părul ei brun.
— Luați-o înainte. Vă ajung eu din urmă. Krivoșein se apropie de fetiță și se așeză alături de ea pe marginea băncii. Bună ziua, fetițo!
Ea își ridică mirată ochii mari și limpezi, dar care nu aveau nimic de copil.
— Bună ziua…
— Spune-mi, fetițo… Krivoșein îi zâmbi ca să nu o sperie. Te rog, să nu te mire întrebarea mea: La voi la școală, cel care nu și-a ținut cuvântul dat este scuipat în ureche?
— Nuuu… răspunse cu teamă fetița.
— Pe vremea mea era scuipat. Exista un astfel de obicei barbar… Știi ceva? Îți dau cuvântul meu că nu va trece nici un an și tu vei fi sănătoasă și frumoasă. Ai să alergi, ai să cazi, ai să te plimbi cu bicicleta, ai să faci baie în Nipru. Îți promit. Pot să mă scuip în ureche dacă am să te mint!
Fata îl privea cu ochii mari și pe buzele ei apăru un zâmbet neîncrezător.
— Dar… la noi nu se scuipă. Noi avem o școală care…
— Înțeleg… Și nici asemenea școli n-o să mai fie. O să înveți la o școală obișnuită. Ai să vezi! Uite așa…
Nu mai avea ce să-i spună. Dar fetița se uita la el cu atâta candoare, încât îi era cu neputință să plece de lângă ea.
— Pe mine mă cheamă Sașa, dar pe dumneavoastră?
— Valea… Valentin Vasilievici.
— A, știu, dumneavoastră locuiți la nr. 33. Iar eu la nr. 39, la trei case.
— Da, da… Ei, eu trebuie să plec la serviciu…
— În schimbul doi?
— Da. În schimbul doi. Cu bine, Sașa.
— La revedere…
El se ridică. Zâmbi și îi făcu cu ochiul, chipurile, nu-ți pierde curajul!.. Drept răspuns fetița zâmbi și ea. Nici nu mi-l pierd… Și totuși el plecă cu sentimentul că a părăsit un om căzut în nenorocire.
Aleea dădea în stradă. Dincolo de ultimii castani se zăreau trecând automobile. La cotitură, toți trei își întoarseră capetele. Fetița se uită în urma lor. Ridicară mâinile în semn de salut. Ea le zâmbi, agitându-și mâna subțire.
— Înțelegi, Vitea? Krivoșein îl cuprinse cu brațul după umăr. Înțelegi, băiete, eu totuși te iubesc, afurisitule, deși nu am pentru ce. Ar trebui să-ți trag o mamă de bătaie cu centironul soldățesc, așa cum ne bătea tata pe timpuri, dar prea ești mare și serios…
— Bine, bine, mai termină! spuse Viktor Kraveț.
— Înțelegi, Vitea, în ceea ce privește „butonul fericirii”, tu ai dreptate. A fost o exagerare inginerească. Oamenii așteaptă, în general, din partea tehnicii doar micșorarea exigențelor față de ei înșiși… E caraghios! Pentru șobolani e ușor să instalezi butonul fericirii. Introduci un electrod în centrul plăcerii din scoarța cerebrală, și n-are decât să apese cu lăbuța contactul. Dar oamenii, cred eu, nu au ce face cu asemenea fericire… Și totuși există o metodă. Nu cu ajutorul butonului și nici bazată pe matematică, dar există. Și, în mod empiric, noi ne-o însușim încet-încet. Faptul că ne stoarcem creierii chiar și cu problema utilizării descoperirii în folosul oamenilor și nu numai al nostru, face parte din această metodă. Și faptul că Adam a putut să se învingă pe sine și să se înapoieze aici cu o idee bună, ține tot de această metodă. Și faptul că Valea și-a asumat riscul unei asemenea experiențe, știind ce se poate întâmpla, face parte din această metodă. Desigur, dacă experiența ar fi fost pregătită mai minuțios, s-ar fi putut ca el să rămână în viață. Dar niciunul dintre noi nu e ferit, nici de greșeli, nici de rebuturi. Asta e munca! Faptul că el a ales sinteza oamenilor, cu toate că sinteza mașinilor microelectronice ar fi fost mult mai simplă și mai bănoasă, ține tot de această metodă. Și faptul că noi am acumulat cunoștințe pe această linie ține de această metodă. Acum nu mai suntem începători diletanți și nimeni nu ne poate deruta în muncă, sau într-o discuție în contradictoriu. Dimpotrivă, putem noi să-i derutăm pe alții. Iar într-o discuție sinceră, deschisă, cunoștințele reprezintă arma principală…
— Dar într-una nesinceră, necinstită?
— Această metodă este aplicabilă și într-o discuție necinstită. Harri a fost strâns cu ușa tot cu această metodă. Eu și cu tine am ieșit dintr-o situație dificilă și am găsit de lucru tot cu ajutorul ei. Noi suntem capabili de multe, n-are rost să ne ascundem după deget, și să muncim, și să ne batem, și chiar să facem politică. Desigur, e mai bine ca întotdeauna s-o scoți la capăt cu duhul blândeții. Dar dacă nu se poate, vom proceda și altfel… Adam, dă-mi o țigară, ale mele s-au terminat. Krivoșein își aprinse o țigară și continuă:
— Și pe viitor va trebuie să ne conducem după această metodă empirică și în muncă și în viață. Întâi și întâi o să lucrăm împreună. În munca noastră lucrul cel mai îngrozitor este singurătatea. Ați văzut unde a dus singurătatea. Vom aduna în jurul muncii noastre — desigur cu multă grijă — oameni inteligenți, cinstiți, puternici și cunoscători. Vom avea grijă ca, în nici o etapă, descoperirea noastră să nu cadă în mâna unui ticălos sau tembel. Avem cui da alarma! O să-l atragem și pe Azarov, și pe Vano Alexandrovici Androsiașvili, și mai am eu pe cineva în vedere. O să încercăm să-l aducem și pe Valerka Ivanov… Și dacă vom duce munca în felul acesta, totul o să fie bine în ce privește metoda dublării oamenilor, dublarea cu corectări, transformarea informațională a oamenilor obișnuiți…