În fața lui apăru în culori foarte deschise țărmul unei mări verzi, străvezii. Suprafața aproape ideal de plană a unei plaje cu nisip alb-argintiu se contopea imperceptibil cu apa ca de smarald. Coamele lungi ale unor valuri mici încremeniseră în zborul lor, brăzdînd suprafața de cleștar a apei cu fîșii verzi-albăstrii strălucitoare. Mai în fund, fîșiile se fărîmițau în triunghiuri, crestele ascuțite ale valurilor se încovoiau, dezvăluind licărul spumei orbitor de albe. În verdele pur al apei, depărtările păreau albastre; ghiceai minunata transparență a aerului și uluitoarea strălucire a luminii.
Aproape cu teamă privea Nikitin acest colț al unei lumi nespus de clare și luminoase, dîndu-și seama că aceste valuri încremeniseră în razele soarelui care lumina Pămîntul acum mai bine de 400 000 000 de ani. Era țărmul unei mări siluriene [11]…
Imaginea dispăru foarte repede, o dată cu o deplasare imperceptibilă a razelor de soare. Lumina zilei îi dăduse naștere și tot ea o stinsese, fără ca Nikitin să fi apucat a mînui aparatul fotografic.
Savantul înnoptă în același loc, sub platformă. Deabia a doua zi, la aceeași oră, soarele putea să recheme la viață umbrele fantomatice ale trecutului.
Dar în van a tremurat savantul în umezeala nopții, nemaiștiind cum să se apere de țînțarii sîcîitori. Vara în nord e schimbătoare: dimineața posomorită se termină cu o ploaie. În ceața umedă savantul urmărea cu deznădejde cum apele se scurgeau șiroaie pe suprafața netedă a argilei, cum se înroșeau treptat și cum, în fine, imaginea minunată a mării siluriene se transformă în mîzgă lipicioasă, cafenie.
Îi fusese dat a doua oară să zărească umbra trecutului, să admire doar o clipă năluca minunată. Ei, bine, dacă cercetările dau rezultate, atunci trebuie să-ncerce iarăși și iarăși!
Nikitin hotărî ea de acum înainte să caute umbra trecutului pe pereții peșterilor, care sînt camere obscure, naturale, iar pe deasupra feresc de capriciile timpului, de variațiile luminii solare imaginile întipărite. După trista experiență, își va pregăti aparatul din timp, înainte de a face observațiile. Numai așa trecutul nu-i va mai scăpa. O să caute în peșterile puțin adînci, pe suprafețele calcaroase, unde va găsi substanțe care se descompun sub influența luminii.
Pe apa uleioasă se tîrau trîmbe de ceață cenușii, care mai învăluiau țărmul, în timp ce povîrnișurile abrupte ale munților cerniți prindeau a se mistui în primele raze ale răsăritului. Prora teșită a bărcii greoaie, acoperită cu pînză de cort, țintea spre un perete de stîncă depărtat, care aținea calea rîului lat.
Apele repezi și tăcute degajau un frig pătrunzător. De departe răzbătea un vuiet apăsător. Nikitin stătea în picioare pe scîndurile lunecoase de la pupa, lîngă cîrmaci, care se ținea zdravăn de țărușii de lemn bătuți în vîsla ce slujea de cîrmă.
Cîrmaciul își frecă stîngaci nasul înroșit cu mîna înmănușată.
— Asta-i Bolloktas-ul care urlă, zise el răgușit, apropiindu-se de Nikitin. Pragul cel mai strașnic!
— După cot? întrebă acesta fără grabă.
Cîrmaciul încuviință ursuz din cap.
— Acolo e peștera? reluă Nikitin. Pe malul stîng?
— Chiar acolo vrei să acostăm? grăi neliniștit omul cu vocea răgușită.
— Da, altă soluție n-avem; nu putem străbate povîrnișurile de pe mal, răspunse ferm savantul.
Pe suprafața apei începură să se umfle valuri lungi, turtite. Barca, o ladă greoaie, cu fundul plat și prora triunghiulară, începu să se legene și să-și afunde botul. Sub proră plescăia apa. Vuietul se apropia, creștea; stîncile înalte hăuiau. Ai fi zis că pietrele însăși urlau a moarte, ca să-i prevină pe venetici de inevitabila lor pieire.
Cîrmaciul dădu un ordin și vîslașii începură să tragă cu nădejde la ramele grele. Barca coti, afundîndu-și prora. Paul pătrundea într-un defileu stîncos îngust, ce-l strîngea ca în chingi. Stîncile gigantice, înalte de vreo patru sute de metri, se ridicau semețe și se apropiau tot mai mult unele de altele. Albia rîului părea acum un mare triunghi, al cărui vîrf alungit se pierdea în cotul apei. La baza triunghiului, o volbură de spumă trăda prezența unei stînci izolate; mai încolo, triunghiul era întretăiat de alte stînci ascuțite ca niște colți negri, în jurul cărora apa fierbea și clocotea. Și mai departe defileul se umplea de valuri ascuțite, încremenite parcă de zborul lor, ca o herghelie de cai albi și nărăvași, ridicați pe picioarele dinainte, ce se străduiau să-și croiască drum printre pereții drepți și întunecoși. La stînga, în peretele de piatră, mușca un golf semicircular destul de larg, care curba latura stingă a triunghiului. Într-acolo izbea cu furie curentul principal al rîului, zvîrlind în sus nori de stropi strălucitori.
Nikitin lăsă binoclul și se apucă de cîrmă, ajutînd cîrmaciului. Stîncă din mijloc se apropia năvalnic de ei, vuind asurzitor. Barca trecea nu pe firul apei, ci prin locul cel mai primejdios, prin stînga, căci altminteri forța de nebiruit a apei ar fi aruncat-o spre șirul de stînci și în peșteră n-ar mai fi ajuns decît… la anul. Adică niciodată, fiindcă expediția își încheiase lucrările și acum trebuia să se întoarcă grabnic.
— Dă-i, dă-i! urla cîrmaciul.
Barca se înălță în zbor pe coama unui val. Îndărătul stîncii apa se prăvălea într-o groapă întunecoasă și adîncă. Barca se prăbuși în ea. Fundul se izbi cu zgomot înfundat de un bolovan; o smucitură a cîrmei fu cît pe ce s-azvîrle în apă pe Nikitin și pe cîrmaci, dar amîndoi se rezemaseră cu nădejde în vîsla de cîrmă și rămaseră în picioare. Barca făcu o întorsătură și acum zbura în unghi obtuz spre mal, către înfricoșătorii colți de piatră. Apa și spuma năvăleau înăuntru, iar barca sălta și se smucea cu desperare pe valurile înalte.
— Dă-i, dă-i! zbieră răgușit cîrmaciul.
Vîslașii, muncitori și membri ai expediției lui Nikitin, uzi de apă și sudoare, smuceau din răsputeri vîslele care nu le mai dădeau ascultare. Cei mai puțin încercați, așteptînd cu groază catastrofa, nu-și luau ochii de la îndărătnicul lor șef, a cărui față, acoperită de barba-i neagră, li se părea înfricoșătoare.
Nikitin stătea cu picioarele larg rășchirate pe scîndurile ce se cutremurau, măsurînd și calculînd în gînd distanța care-i mai despărțea de linia albă înspumată — limita contracurentului reflectat. Tot într-acolo privea și cîrmaciul, mușcîndu-și buzele. Barca își încetini cursa, apoi se smuci din nou înainte și se năpusti drept în apa clocotitoare. Îți venea să închizi ochii și să te faci ghem; încă o clipă, și vasul se va face țăndări, izbindu-se de stînci. Dar barca își încetini iarăși mersul, apoi, cu o smucitură bruscă, se opri și, prinsă de contracurent, intră în apa neagră și adîncă ce scălda domol poalele stîncilor de gnais, pogorîte aproape vertical în rîu.
Nikitin oftă ușurat. La urma-urmei cercetarea peșterilor Bolloktas-ului, care impunea atîtea riscuri, nici măcar nu făcea parte din misiunea expediției sale și dacă în goana lui după umbrele trecutului s-ar fi întîmplat o nenorocire, atunci… Dar barca și acostase, izbindu-se ușor de stîncă. Cîrmaciul sări și legă parîma de o piatră mai mare.
— Bine ați venit, tovarășe șef! glumi cîrmaciul, înclinîndu-se în fața lui Nikitin.
— Strașnic am trecut, recunoscu acesta.
— Rusește, la sigur! i-o tăie cîrmaciul.
Peretele abrupt se înălța cam la vreo sută cincizeci de metri deasupra bărcii. Mai sus, povîrnișul forma o treaptă, o platformă lungă, care urma în semicerc conturul malului. Deasupra platformei, povîrnișul devenea lin. La poalele lui se căscau nouă guri negre — intrările în peșteri. Întregul povîrniș era înveșmîntat cu pini stufoși și mușchi alb și uscat, cu care se hrănesc cerbii.
11
Perioada siluriană — epocă în istoria Pămîntului, cu 400 000 000 de ani î.e.n. (Nota red. rom.)