— Dacă am coborî vela artimon — propuse prudent ajutorul.
— Vela mizenă în orice caz. Atunci pe artimon să rămînă numai vela aceea aurică ce se plimbă pe arboretul artimon, — parcă velastraiul trinchet cum o numea specialistul acela în vele, — își aminti Ilin. Îi spusese că e o pînză specială pentru vreme de furtună. — Flocurile desigur că vor trebui strînse, dar pe arborele trinchet ne-a rămas o singură velă și încă una mare — gabierul de jos. Va trebui s-o lăsăm, dar să luăm terțarolele. Așa. Pe urmă ar trebui să coborîm pe punte vergelele de sus și picul — da, așa e bine. Cam asta-i tot. Începeți cu velele. Ei, ce mai e? — îl întrebă Ilin pe ajutor, care șovăia.
— Nimic, Anton Petrovici, — se fîstîci el, — cum să luăm terțarolele de pe gabier, ce înseamnă strîns?
Ilin îi explică, mirîndu-se el singur cum de nu uitase toate aceste amănunte ale manevrării velelor pătrate. Între timp, marinarii își făceau de lucru pe lîngă borduri, strîngînd macaralele fungelor. Apoi se cățărară pe verge.
Suprafața uriașei vele se micșorase mult. Marinarii trăgeau mereu de ea și, reducînd-o la limită, începură să lege baierele de terțarole.
— Dacă am naviga așa vreo două luni, ce mai corăbieri isteți ar ieși din noi! — strigă Ilin către Titarenko care după ce se mai odihnise oleacă, se întorcea la timona.
Ucraineanul încuviință din cap cu ochii țintă la un val cît casa și lucios ca oțelul, care se ridica amenințător la tribord.
Cu aripile strînse, brigantina era acum ca o uriașă pasăre zburlită. Cerul era alburiu. Vîntul aici slăbea, aici se întețea iar în rafale, aducînd de cine știe unde un cor de gemete surde, amestecate cîteodată cu semnale ascuțite de trompete.
Glasul furtunii ce se apropia avea nu știu ce farmec copleșitor, amenințător. Stătea gata să se năruie cu puterile-i ciclopice asupra bătrînei brigantine, care se zbătea pe valuri; cei șase marinari se simțiră deodată tot atît de singuri ca și în clipa cînd părăsiseră „Kotlas”-ul ce se scufunda.
Marea înnebunise. Valurile uriașe, toate numai spumă, erau acum de zece metri. Vîntul le spulbera chiuind coamele, spuma, fluturînd ca niște plete dalbe, se risipea încoa și-ncolo. Munții de apă se ridicau și-și întindeau ghearele lungi spre navă gata, gata să o prindă. Glasurile mării se contopeau într-un muget neîntrerupt, vuietul furtunii îi ținea isonul.
Brigantina, căreia nu-i mai rămăsese întreagă decît o singură pînză — gabierul, zbura acum cu vîntul din pupa. Trosnetele vasului, glasurile oamenilor se înecară în larma asurzitoare a furtunii. Catargele se clătinau se îndoiau, amenințînd să se prăbușească pe punte. Bompresul ba se repezea în jos, cu gîndul parcă să se înfigă în zidul de apă înălțat în față, ba cerca să străpungă norii deveniți cafenii. Pe punte apa se învolbura și spumega, repezindu-se în cascade de la prova la pupa și de la pupa la prova. Cîteodată, jumătatea din față a corăbiei dispărea retezată parcă de o trombă de spumă azvîrlită de-a curmezișul punții, alteori un val gigantic ajungea din urmă nava ce încerca să-i scape și-și răsturna coama peste ea. Agățîndu-se din răsputeri de lanțuri, gheboșindu-se și oprindu-și răsuflarea, marinarii simțeau atunci cum vasul se lasă sub ei, strivit de tonele de apă, și cum, deodată, adunîndu-și ultimele forțe, se cutremura și se îndrepta scuturînd tentaculele lipicioase ale mării, care, șerpuind și spumegînd, reveneau din nou la atac.
Ilin și Titarenko, scăldați în sudoare sub hainele leoarcă de apă, țineau din răsputeri timona, care li se împotrivea: orice eroare de cîrmă i-ar fi sortit pieirii. Secundul se străduia să ghicească în dansul haotic al valurilor acea direcție către care să se avînte asemenea unui om ce balansează în echilibru deasupra unei prăpăstii și care direcție, ea singură, putea salva nava.
Ceilalți marinari, istoviți, lucrau fără întrerupere la pompe. În cală creștea mereu apa, ce răzbătea printre scîndurile dezghiocate. Nimănui nu-i era teamă. Luptau dîrz pentru viață.
Spațiosul careu al ofițerilor de pe crucișătorul englez „Fireless” era feeric luminat. Majoritatea ofițerilor, care în momentul acela nu aveau încă treabă, se refugiaseră aici, între brațele îmbietoare ale fotoliilor de piele.
Ruliul era obositor, nu te lăsa să faci ceva, nici măcar să dormi.
— Gentlemeni, — spuse vecinului său un locotenent tînăr, — e teribil să fii în larg pe o vreme ca asta! Ce ghinion că am pornit în patrulare tocmai cînd au început furtunile de toamnă.
— Nu-i nimic, ne vom întoarce la bază, — răspunse acesta, fără să deschidă ochii.
— Ce furioasă e marea aici — continuă locotenentul. — Acum înțeleg de ce norvegienii sînt considerați cei mai buni marinari din lume!
— Cine ți-a spus asta, Noyess? — întrebă batjocoritor un alt ofițer. — Cei mai buni marinari sîntem noi, englezii.
Se iscă o controversă. Atmosfera se însufleți. La un moment dat intră un alt ofițer, a cărui față roșie arăta că vine direct de pe punte. Începu să-și șteargă ochii cu batista. Un cor de exclamații salută apariția lui:
— În sfîrșit, Cattering, ți-a venit schimbul?
— Ne plictiseam fără poveștile dumitale de demult…
— Cum e sus?
— Noaptea Walpurgiei, — răspunse în sfîrșit, Cattering. — Comandantul, el însuși, stă pe puntea de comandă. Vom vira ca să navigam cu vîntul din pupa.
— Strașnic! — se bucură cineva.
— S-a ivit o controversă, sir — i se adresă respectuos lui Cattering locotenentul Noyess. — Așteptăm concluziile dv. competente.
— În ce chestiune?
— Care sînt cei mai buni marinari din lume.
— Și ce spuneți dumneavoastră?
— Părerile sînt împărțite, — interveni ofițerul care-l contrazisese pe Noyess. Eu unul cred că cei mai buni marinari sînt englezii, Noyess — norvegienii, Watson — japonezii iar Calvert jură că nu există și nici n-au existat pe lume marinari mai buni decît turcii.
— Interesantă discuție, — zise surîzînd Cattering, — dar nu mă grăbesc să trag nici o concluzie. Mai curînd v-aș spune o istorioară veche de mai bine de un veac. Pe urmă vom discuta toate argumentele în favoarea unei națiuni sau a alteia. De acord?
Ofițerii primiră într-un glas. Cattering se așeză comod într-un fotoliu, își desfăcu picioarele lungi și-și aprinse pipa. Rămase un timp pe gînduri, apoi glăsui:
— Știți că înainte de război am lucrat, din însărcinatra Yacht Club-ului, la arhivele Amiralității. Printre documente am găsit un raport cît se poate de interesant, întocmit de colonelul Caverlange din armata colonială din India și de sublocotenentul Hubert din Marina Majestăți sale. Era vorba de împrejurările în care naufragiase în anul 1817 vasul cu trei catarge „Fairy-Drang”, aparținînd unei societăți din India de Est. Vasul acesta fusese surprins de un ciclon teribil în Oceanul Indian.
Mai întîi se iscase pe neașteptate o furtună, care-i stricase arborada, iar caricul, din pricina înclinării, se deplasase în cală. Numai experiența iscusitului său căpitan și lupta eroică a marinarilor putuseră salva nava „Fairy-Drang” dintr-o situație extrem de critică. Din nefericire, însă, furtuna fusese vestitoarea unui ciclon îngrozitor, căruia corabia avariată nu-i mai putu ține piept pînă la capăt… Drace! — exclama Cattering întrerupîndu-și povestirea.
Crucișătorul se aplecă tare într-o parte, apoi se redresă brusc și se năpusti în partea cealaltă.
— Slavă domnului, am virat… Cum vă spuneam, — reluă Cattering, — cînd vasul avariat începu să se scufunde în ocean, cei de pe el observară un bric de naționalitate necunoscută, care naviga tot cu vîntul din pupa, care ajungea din urmă nava „Fairy-Drang” care se scufunda. Coca lată și masivă a vasului dispărea uneori cu totul în valurile gigantice și nu se mai vedeau decît vîrfurile celor două catarge ale sale. Vasul naviga cu o singura velă necorespunzătoare cu tăria ciclonului: gabierul mare. Nevenindu-le a crede că vasul acela era atît de teafăr, marinarii de pe „Fairy-Drang” începură să-i facă semnalele de naufragiu. Bricul necunoscut se apropie cu grijă, dar tocmai” în clipa aceea „Fairy-Drang” se scufundă…