— Acest strat de bitum fosil, proaspăt descoperit, a conservat niște urme luminoase — instantaneul unei clipe din viața perioadei cretacice [9]. Razele solare, reflectate sub un anumit unghi de această oglindă neagră, au proiectat — întocmai ca un aparat de proiecție — pe coloanele de aer care produc mirajele obișnuite imaginea gigantică a unui dinozaur în poziție verticală. O contopire curioasă a imaginii cu mirajul a mărit dimensiunile urmei luminoase. Desigur, pentru ca bitumul să fie impresionat, durata de expunere trebuie să fie foarte mare… Dar lucrul acesta este posibiclass="underline" să nu uităm că în epoca aceea, cu climat tropical, lumina soarelui era intensă și că, pe de altă parte, dinozaurii puteau rămîne ore întregi nemișcați. Reptilele mari de astăzi — crocodilii, broaștele țestoase, șerpii, gușterii mari — rămîn ceasuri întregi imobile, fără a-și schimba de loc poziția. Nu se pot compara cu mamiferele înzestrate cu o energie clocotitoare. De aceea, în cazul unei expuneri îndelungate, este pe deplin posibil ca o reptilă vie să-și imprime imaginea pe un obiect din natură, să se „fotografieze”, fapt demonstrat, după cum am spus, de dinozaurul pe care l-am văzut.
Am determinat locul de unde se imprimase imaginea. Savantul arătă spre o schemă mare a regiunii, atîrnată pe tablă. Iată-class="underline" se găsește la 139 de metri de poalele turnurilor de piatră. Evident, imaginea obținută datorită unei lumini puternice sau unei anumite poziții a norilor, ori, în fine, altor condiții, fusese imediat acoperită de alte straturi următoare de bitum ce s-au prelins, căci numai în felul acesta a fost ferită de distrugere. Cutremurul exploziei a înlăturat toate aceste straturi, dezvelind imaginea întipărită pe bitumul inițial.
Nikitin se întrerupse, căutînd să biruie emoția care-l cuprinsese, apoi reluă după cîteva clipe:
— În definitiv, nu această stranie întîmplare este esențialul, și nici faptul că o mînă de oameni au avut pentru prima oară în lume prilejul să vadă cum arată viu un animal preistoric. Din cele ce v-am spus, importantă este existența reală a imaginilor din cele mai depărtate epoci, care s-au întipărit pe roci și s-au conservat zeci sau poate chiar sute de milioane de ani. Sînt umbre reale ale trecutului ce ne parvin din abisurile istoriei, pe care mintea noastră nu le poate cuprinde. Nu am putut bănui existența acestor imagini. Nimeni nu și-a închipuit că natura poate să se fotografieze singură și de aceea n-am căutat aceste urme.
Firește, imaginile trecutului solicită coincidența unui număr atît de mare de condiții diferite, încît este de presupus că ele s-au putut produce și conserva numai în cazuri excepțional de rare. Dar să nu uităm că și timpul este o coordonată incomensurabilă și că, deci, e de admis că și numărul acestor cazuri este foarte mare! Voi da un exemplu: fiecare caz în care oasele fosilizate ni s-au conservat necesită și el coincidențe foarte rare. Asta, însă, nu a împiedicat ca numărul animalelor de odinioară, cunoscute nouă să fie foarte mare și să crească nemăsurat de repede pe măsură ce iau amploare cercetările paleontologice.
Aceste urme de lumină, aceste imagini ale trecutului se pot întipări și conserva nu numai pe bitumurile de asfalt. Ele pot fi căutate, desigur, și în unele roci mai răspîndite — oxizi și protoxizi de fier, mangan și alte metale. E de mult cunoscută metoda fotografierii prin decolorare, prin descompunerea cu ajutorul luminii a unui colorant oarecare, instabil la lumină, obținîndu-se astfel o culoare complementară [10]. Unde trebuie căutate aceste tablouri din trecut? În acele roci sedimentare, despre care putem presupune că s-au format printr-o stratificare extrem de rapidă în aer liber, sau într-o apă foarte puțin adîncă. Dezvelind, fără a deteriora, suprafața inițială sau captînd imaginile luminoase cu un aparat, care ușurează fixarea petelor de lumină, trebuie să învățăm a descifra urmele trecutului.
În sfîrșit, e de presupus că natura s-a fotografiat de-a lungul timpului nu numai cu ajutorul luminii. Amintiți-vă următorul fenomen, încă nu pe de-a-ntregul explicat de știință: Imaginile mediului înconjurător pe care le întipărește uneori trăsnetul pe scînduri, pe sticlă, pe epiderma oamenilor asupra cărora cade. Prin urmare, este posibil ca asemenea imagini să se imprime datorită descărcărilor electrice, sau radiațiilor invizibile de felul celor de radiu.
Dacă vă veți da seama ce căutați, veți ști unde să căutați și veți găsi!…
Nikitin își încheie comunicarea. Expunerile care urmară erau pline de scepticism. Cel mai puțin convins se arătă a fi un cunoscut geolog, care, cu elocvența ce-l caracteriza, își exprimă regretul că antrenanta comunicare a lui Nikitin nu era altceva decît o „paleofantezie”, de pe urma căreia știința nu putea trage foloase. La toate aceste atacuri tînărul savant rămase, însă, nepăsător: luase de mult o hotărîre nestrămutată.
Loviturile metalice răsunau înfundat în marea sală. Nikitin se opri în prag. Niște reptile scunde, așezate față-n față în două vitrine, rînjeau, arătîndu-și dinții negri. Îndărătul vitrinelor se îngrămădeau pe ciment grinzi, țevi de oțel, buloane, scule. În mijloc, se înălțau pe niște grinzi încrucișate două bare verticale înalte — principalul reazim al unui schelet uriaș de dinozaur. Bara din spate avea niște benzi îndoite de oțel, de care doi preparatori fixau cu atenție oasele picioarelor posterioare ale animalului. Privirea lui Nikitin lunecă pe curbura lină a țevii din față, cu benzi de aramă, care avea să încadreze scheletul. Aici vor fi montate cele 83 de vertebre ale unui tiranozaur cu coloana vertebrală arcuită, de animal de pradă.
Martin Martînovici, cu o cheie de țevi cît toate zilele în mînă, balansa pe o scară dublă, cam șubredă, sprijinită de bara din față. Celălalt preparator, un om pirpiriu și ursuz, îmbrăcat într-un halat de pînză, se cățără pe partea opusă a scării, ținînd o țeavă lungă în mînă.
— Dacă lucrați așa, n-o să faceți mare scofală! strigă paleontologul. Fiți atenți! Nu vă fie lene să mutați schela.
— De ce să ne mai complicăm viața, Serghei Pavlovici! răspunse voios letonul, din vîrful scării. Noi să nu facem treabă? Doar sîntem de școală veche!
Nikitin zîmbi și dădu din umeri. Preparatorul cel ursuz introduse filetul în teul de sus, cu care se termina bara, iar Martin Martînovici îl întoarse energic cu cheia. țeava, care urma să constituie reazemul gîtului masiv, se răsuci și preparatorul cel ursuz se clătină, se ciocni piept în piept cu letonul pe platforma îngustă a scării și amîndoi se prăbușiră. Zgomotul produs de căderea țevii înăbuși zăngănitul de sticlă spartă și strigătul de spaimă. Martin Martînovici se ridică, frecîndu-și proaspătul cucui răsărit pe chelie.
— Căzătura, tot din școala veche face parte? întrebă paleontologul.
— Desigur, zise letonul, nevrînd să se dea bătut. Alții s-ar fi cotonogit, pe cîtă vreme pentru noi e un fleac: un geam, și nici acela de cristal… O să mutăm schela, altfel nu merge, încheie netulburat Martin Martînovici.
Nikitin își puse halatul și veni să-i ajute. Etapa cea mai lentă a lucrului — asamblarea prealabilă a scheletului și instalarea carcasei de fier — fusese depășită. Carcasa fiind gata, le mai rămînea să monteze și să fixeze pe ea, cu ajutorul suporților, buloanelor și bridelor sudate sau înșurubate, oasele grele, și ele rodul unei munci de mai multe luni, căci preparatorii trebuiseră să le curețe de sedimente, să lipească între ele frînturile risipite și să înlocuiască cu lemn sau gips bucățile lipsă.
10
Culori complementare — care rezultă din amestecul a două dintre cele trei culori principale: roșu, albastru și galben. (Nota red. rom)