Micuţa Novinha nu avusese parte de aşa ceva. Ea trecuse printr-o încercare cu mult mai grea decât Pipo — el cel puţin nu rămăsese fără familie şi era adult, nu un copil îngrozit de pierderea bruscă a oricărui reazem din viaţa lui. Prin această durere nu se legase mai strâns de comunitate, ci era mai curând exclusă din ea. Astăzi, cu excepţia ei, toată lumea se bucura. Astăzi, toţi îi lăudau părinţii; numai ea le simţea lipsa, preferând ca ei să nu fi găsit leacul pentru alţii, dar să fi rămas în viaţă.
Izolarea ei era atât de vădită încât, din locul în care se afla, Pipo reuşise s-o simtă dureros. Novinha îşi smulsese cât putuse de repede mâna din cea a primarului. Lacrimile i se uscaseră pe măsură ce slujba se desfăşura; când ea se sfârşise, rămăsese tăcută ca un prizonier care refuză colaborarea cu cei care l-au capturat. Lui Pipo i se sfâşia inima pentru ea. Şi totuşi îşi dădea seama că, dacă ar fi încercat, n-ar fi fost în stare să-şi ascundă fericirea lăuntrică pentru înfrângerea Descoladei, bucuria că nu-i va mai fi răpit nici un alt copil. Îşi dădea seama că încercarea lui de a o mângâia ar fi fost o batjocură şi ar fi înstrăinat-o şi mai mult. După slujbă, într-o amară singurătate, Novinha a păşit printre grupurile de oameni care i-au spus, bine intenţionaţi, că părinţii ei vor deveni sigur sfinţi şi vor fi aşezaţi de-a dreapta Tatălui. Ce alinare poate fi asta pentru un copil? Pipo îi şoptise soţiei destul de tare:
— N-o să ne ierte niciodată pentru ziua de azi.
— Să ierte? Conceição nu era una dintre acele soţii care să priceapă gândurile soţilor lor. Doar nu i-am ucis noi părinţii…
— Dar noi ne bucurăm azi cu toţii, nu? N-o să ne ierte niciodată pentru asta.
— Asta-i o copilărie. Oricum nu înţelege; e prea mica.
„Ba înţelege”, se gândi Pipo. „Nu înţelegea şi Maria multe lucruri când era chiar mai mică decât Novinha?”
De-a lungul anilor — şi trecuseră de acum nouă — o văzuse de câteva ori. Avea vârsta fiului său, Libo, iar asta însemna că fusese colegă de clasă cu Libo până când acesta împlinise treisprezece ani. O auzise uneori ţinând prelegeri sau cuvântări alături de alţi copii. Îl atrăgea modul ei elegant de gândire, înflăcărarea ce-o dovedea în examinarea ideilor. În acelaşi timp, ea părea rece ca gheaţa, complet izolată de toţi ceilalţi. Şi Libo, fiul lui, era timid, dar până şi el avea câţiva prieteni şi-şi câştigase afecţiunea profesorilor. Novinha însă nu-şi făcuse nici un prieten, n-avea pe nimeni a cărui privire s-o caute după un moment de triumf. Pentru că refuza să împărtăşească acelaşi sentiment, să răspundă, nici unul dintre profesori nu ţinea sincer la ea.
— E paralizată din punct de vedere emoţional, spusese Dona Cristã odată, când Pipo se interesase de ea. Nimic n-o poate atinge. Jură că e fericită şi că nu simte nevoia vreunei schimbări.
Iar acum Dona Cristã venise la Staţiunea zenadorilor pentru a discuta cu Pipo despre Novinha. De ce tocmai cu Pipo? Nu întrezărea decât un motiv pentru vizita directoarei şcolii în legătură cu această orfană.
— Să cred că în toţi anii în care ai avut-o pe Novinha în şcoală am fost singura persoană care s-a interesat de ea?
— Nu singura, răspunse ea. Cu câţiva ani în urmă i s-a dat importanţă, mai ales când Papa i-a canonizat pe părinţii ei. Toată lumea a întrebat atunci dacă şi fiica Cidei şi a lui Gusto a observat vreodată evenimente miraculoase în legătură cu părinţii ei, aşa cum li se întâmplase altora.
— Chiar i-au pus asemenea întrebări?
— Erau zvonuri, iar episcopul Peregrino a trebuit să facă cercetări. Când se referea la tânărul conducător spiritual al Coloniei Lusitania, Dona Cristã devenea mai zgârcită la vorbă. Dar şi aşa se spunea că ierarhia nu se înţelegea de minune cu ordinul Filhos da Mente do Cristo. Răspunsul ei a fost plin de învăţăminte.
— Îmi imaginez.
— În esenţă, a spus că dacă părinţii ei i-ar asculta rugile şi ar avea putinţa să i le împlinească, atunci de ce nu au răspuns rugăciunilor ei şi nu s-au întors între cei vii? Acesta ar fi un miracol folositor, a zis ea, căci există şi precedente. Dacă Os Venerados pot să realizeze miracole dar nu răspund rugilor ei, înseamnă că n-o iubesc îndeajuns. De aceea preferă să creadă că părinţii ei încă o iubesc, dar pur şi simplu nu au puterea de a face minuni.
— O sofistă înnăscută, remarcă Pipo.
— Sofistă, dar şi expertă în vinovăţie: i-a spus episcopului că dacă Papa i-a declarat pe părinţii ei sfinţi, este ca şi cum Biserica ar afirma că aceştia o urăsc. Cererea ca părinţii ei să fie canonizaţi era o dovadă că Lusitania o dispreţuia; dacă se aproba, însemna că însăşi Biserica era vrednică de dispreţ. Episcopul Peregrino devenise livid.
— Bagă de seamă că el a trimis totuşi cererea.
— Pentru binele comunităţii. Şi au mai fost şi miracolele acelea.
— Cineva atinge mormântul sfânt şi durerile de cap dispar şi apoi strigă: „Milagre! Os Santos me abençoaram! Miracol! Sfinţii m-au binecuvântat!”
— Ştii bine că Sfânta Romă vrea miracole mai convingătoare decât acestea. Dar n-are importanţă. Papa ne-a îngăduit să numim orăşelul nostru Milagre, şi acum îmi închipui că de fiecare dată când cineva pronunţă numele ăsta Novinha se înfierbântă şi arde de furie ascunsă.
— Ori devine mai rece. Nimeni nu poate şti care-i sunt adevăratele sentimente.
— În fine, Pipo, nu eşti singurul care a întrebat de ea. În schimb, eşti unicul care s-a interesat de ea ca persoană, nu de dragul Binecuvântaţilor ei părinţi.
Îl întristă că în afară de Filhos, care se ocupau de şcolile de pe Lusitania, nimeni nu se arătase preocupat de soarta fetei; de-a lungul anilor doar Pipo îi acordase slabe frânturi de interes.
— Are un prieten, spuse Libo.
Pipo uitase că fiul său se afla de faţă — Libo era atât de tăcut încât era uşor să uite de el. Şi Dona Cristâ păru să tresari.
— Libo, spuse ea, cred c-am comis o nedelicateţe vorbind astfel despre una din colegele tale.
— Acum sunt ucenic de Xenador, îi reaminti Libo. Asta însemna că nu mai mergea la şcoală.
— Cine e prietenul ei? întrebă Pipo.
— Marcão.
— Marcos Ribeira, explică Dona Cristã. Băiatul acela înalt…
— A, da, cel care-i alcătuit ca o cabra.
— E într-adevăr puternic, întări Dona Cristã. Dar eu nu am observat niciodată vreun semn de prietenie între ei.
— Odată, când Marcão a fost acuzat de ceva şi s-a întâmplat ca ea să vadă totul, a mărturisit în favoarea lui.
— Libo, dai o interpretare cam generoasă incidentului, zise Dona Cristã. Cred c-ar fi mai aproape de adevăr să spui că a mărturisit împotriva băieţilor care făcuseră fapta şi au încercat să arunce vina pe umerii lui.
— Marcão nu vede lucrurile în aceeaşi lumină, spuse Libo. Am observat în câteva rânduri cum o urmăreşte cu privirea. Nu înseamnă prea mult, dar există cineva care o place.
— Dar tu, tu o placi? îl întrebă Pipo.
Libo rămase tăcut câteva clipe. Pipo ştia înţelesul acestei pauze. Libo se autoexamina pentru a găsi răspunsul. Nu acel răspuns care i se părea că se va bucura de aprobarea adulţilor şi nici acela care ar putea să provoace mânia lor — cele două tipuri de înşelăciuni care făceau deliciul copiilor de vârsta lui. Se cerceta pe sine pentru a descoperi adevărul.