Larry Niven
Inginerii Lumii Inelare
PARTEA ÎNTÂI
1. CABLAT
Când intraseră cei doi bărbaţi, Louis Wu era cablat.
Stătea în poziţia lotus deschis, pe luxuriantul covor galben din iarbă de interior şi afişa un zâmbet fericit şi visător. Apartamentul era mic, compus doar dintr-o singură cameră mare, astfel încât putea vedea ambele uşi. Pierdut însă în beatitudinea pe care numai un cablat o cunoaşte, nu-i văzuse sosind. Apăruseră brusc: doi tineri blonzi, de peste doi metri înălţime, care acum îl studiau cu un fel de compasiune. Unul dintre ei mormăi ceva şi lăsă să-i cadă la loc în buzunar un obiect de forma unei arme. În timp ce se apropiau, Louis Wu apucă să se ridice în picioare.
Nu-i păcălise doar zâmbetul lui fericit, ci şi droudul cât pumnul ce ieşea din ceafa lui, ca un cancer din plastic negru. Mai avuseseră de-a face cu astfel de drogaţi şi ştiau la ce să se aştepte. Ani întregi nu aveau alt gând decât să-şi vâre curent în centrul plăcerii din creier. Ajungeau să moară de foame din pricină că nu mai aveau grijă de ei înşişi. Cel de faţă era cu aproape o jumătate de metru mai scund decât ei.
În timp ce se aplecară să-l prindă, Louis fandă lateral pentru balans şi lovi de trei ori la rând. Numai după ce unul dintre invadatori rămase fără suflu, ghemuit pe podea, celălalt găsi de cuviinţă să se retragă.
Louis îl urmări.
Pe tânăr aproape că-l paralizase zâmbetul absent cu care Louis avea să-l ucidă. Apucase arma din buzunar prea târziu. Cu o lovitură, Louis i-o zbură din mână. Apoi, un pumn masiv se abătu asupra rotulei (gigantul rămase nemişcat), asupra vintrelor şi inimii (gigantul se aplecă în faţă cu un geamăt ascuţit), asupra gâtului (geamătul încetă brusc).
Celălalt tânăr se ridicase în mâini şi genunchi, respirând anevoie. Louis îl lovi la carotidă de două ori.
Invadatorii zăceau nemişcaţi în luxurianta iarbă galbenă.
Louis Wu se întoarse să încuie uşa. Zâmbetul extaziat nu-i părăsi nici o clipă chipul, chiar şi atunci când descoperi că uşa era încuiată şi dispozitivul de alarmă anclanşat. Verifică şi uşa de la balcon; se dovedi zăvorâtă şi cu dispozitivul de alarmă în funcţiune.
Cum naiba reuşiseră să intre?
Uluit, se aşeză în poziţia lotus, în locul unde se găsea, şi nu mai mişcă din nou, aproape o oră.
În cele din urmă, se auzi un clinchet şi droudul fu întrerupt.
Această patimă era cel mai tânăr păcat al omenirii. În anumite momente ale istoriei lor, multe culturi din spaţiul uman consideraseră obiceiul respectiv drept cel mai mare flagel. El îi sustrăgea pe împătimiţi de la o muncă utilă, pentru a-i lăsa să moară încet datorită autoneglijenţei.
Timpurile însă se schimbaseră. Câteva generaţii mai târziu, aceleaşi culturi considerau acelaşi viciu ca pe ceva aproape nevinovat, ce nu se putea compara cu cele vechi precum alcoolismul, drogurile sau jocurile de noroc. Cei care ar fi fost oricum corupţi de droguri, se puteau considera fericiţi dacă apelau la curent. Mureau mai târziu şi nu manifestau tendinţa de a avea copii.
Costa foarte puţin. Un negustor de extaz ar fi putut creşte preţul operaţiei, dar pentru ce? Oricum împătimitul nu se putea cupla până ce nu i se implantau conductori în centrul plăcerii din creier. O dată implantul făcut, negustorul nu mai avea nici o putere asupra lui, pentru că împătimitul îşi procura plăcerea cu ajutorul curentului casnic.
Extazul era în stare pură, fără reziduuri sau mahmureală.
Pe vremea lui Louis Wu, cei care puteau fi subjugaţi de curent sau de alte mijloace de autodistrugere se născuseră din rasa umană în urmă cu opt sute de ani.
Acum, existau deja dispozitive ce puteau activa de la distanţă centrul plăcerii victimelor. Deşi taspurile erau declarate ilegale pe majoritatea lumilor şi construirea lor era foarte costisitoare, se utilizau totuşi. (Iată un pribeag zdrenţăros, pe chipul căruia furia şi mizeria sunt adânc întipărite. Din spatele unui copac îl poţi schimba complet. Clic! Chipul i se luminează. Într-o clipă, a uitat de toate necazurile lui…) În general, ele nu distrugeau vieţile şi majoritatea oamenilor le suportau.
Releul de timp ţârâi scurt şi întrerupse droudul.
Pentru o clipă, Louis Wu păru că se prăbuşeşte pe dinăuntru. Îşi întinse încet mâna peste scalpul neted până la baza codiţei de păr negru şi extrase droudul din soclul de pe ceafă. Îl ţinu pentru o clipă în mână, contemplându-l, apoi, ca de obicei, îl aruncă într-un sertar şi-l încuie. Respectivul sertar dispăru instantaneu. Pupitrul, ce părea o antichitate din lemn masiv, era construit din foiţe metalice, având nenumărate despărţituri pentru compartimente secrete.
Fusese mereu tentat să reseteze releul. O făcuse adeseori în primii ani de practicare a viciului. Neglijenţa îl transformase într-o marionetă zdrenţăroasă şi scheletică, ce arăta în permanenţă murdară. În cele din urmă, adunase ceea ce mai rămăsese din vechea lui demnitate şi construise un releu care-i oferea pauze de douăzeci de minute. Setarea actuală îi oferea cincisprezece ore de curent şi douăsprezece de pauză pentru somn şi ceea ce se putea numi întreţinere.
Cadavrele erau încă acolo şi Louis nu avea nici o idee ce să facă cu ele. Dacă ar fi anunţat imediat poliţia şi ar fi atras atenţia acesteia… ce le mai putea spune însă acum, după aproape o oră şi jumătate? Că zăcuse inconştient? Cu siguranţă i-ar fi scanat craniul, în căutarea fracturilor!
Ştia ce i se-ntâmplă. În depresia neagră ce urma întotdeauna după deconectare, pur şi simplu nu putea să ia nici o decizie. Îşi urma doar rutina de întreţinere, aidoma unui robot. Chiar şi mesele şi le preprogramase.
Bău un pahar plin cu apă, activă bucătăria, intră în baie. Îi trebuiră apoi aproape zece minute de exerciţii dure pentru a combate depresia prin oboseală. Evitase să se mai uite la cadavrele înţepenite. După terminarea exerciţiilor, masa era gata. Mâncă fără plăcere… amintindu-şi că pe vremuri mânca, făcea exerciţii şi orice altceva cu droudul cuplat pe ceafă, reglat la o zecime din intensitatea normală. O vreme, trăise cu o femeie, şi ea împătimită de curent. Făceau dragoste cuplaţi… se amuzau cu jocuri, născoceau şarade… până când ea îşi pierduse interesul pentru absolut orice în afara curentului. La vremea respectivă, Louis îşi recâştigase suficient din prudenţa sa înnăscută pentru a părăsi Pământul.
Se gândi apoi că i-ar fi fost mai uşor să plece şi din această lume decât să se descotorosească de două cadavre imense şi uşor observabile. Dar dacă era deja sub observaţie?
Nu păreau a fi agenţi ARM. Mari, puţin musculoşi şi prea puţin bronzaţi de un soare mai mult roşcat decât galben, erau cu siguranţă tipi de gravitaţie redusă, probabil Canyoniţi. Nu se luptaseră aşa cum o făceau cei din ARM… deşi reuşiseră să treacă de alarmă. Puteau fi însă angajaţi de cei de la ARM, şi în acest caz cineva îi aştepta.
Louis Wu dezactivă uşa balconului şi ieşi.
Canyon nu urma aceleaşi reguli ca şi celelalte planete.
Planeta nu era cu mult mai mare decât Marte. Până în urmă cu numai câteva sute de ani, atmosfera sa era suficient de densă pentru a suporta plante fotosensibile. Aerul conţinea oxigen, dar mult prea puţin pentru a fi respirat de oameni sau de Kzini. Viaţa indigenă era la nivelul lichenilor, iar animale nu apăruseră deloc.
Existau însă monopoli magnetici în haloul cometar din jurul soarelui galben-portocaliu şi minerale radioactive chiar în subsolul planetei Imperiul Kzinti înglobase planeta şi o populase, cu ajutorul domurilor şi al compresoarelor. O numiseră Warhead[1], din pricină că se învecina cu lumile Pierin, încă necucerite.