Tus-Kull-ul nu-mi făcu o impresie prea bună. O culme pleșuvă cu câțiva plopi plantați de curând, pe care se înșirau niște căscioare scunde, lipite cu un lut cafeniu-roșiatic. Seara, pe la șase, o pornirăm mai departe în împărăția nisipurilor. Ne însoțea un ghid cu cămila sa, încărcată cu alimente. Am hotărât să urmez exemplul Taniei și să merg pe jos, alături de ea. Dunele joase de nisip erau năpădite de niște scaieți de culoare albastră. Nu era deloc ușor de umblat și mă miram de rezistența tovarășei mele de drum. Picioarele mi se afundau în nisipul mișcător, din care se ridica un zăduf înăbușitor — nu era greu să-mi închipui ce înseamnă să mergi pe acolo în toiul căldurii, ziua! După un scurt popas la lumina roșiatică a apusului, intrarăm în tufișurile de saksaul[2]. Cadranul fosforescent al ceasului meu arăta douăsprezece și un sfert când ieșirăm din nisip și simțirăm sub picioare solul tare al stepei pietroase, acoperite de pelin.
Departe, pe o culme, se zărea o lumină roșie, înconjurată de un nor de praf auriu, luminos.
— E focul de lângă corturi, explică Tania. Atât de târziu și nu s-au culcat încă! Pesemne că mă așteaptă pe mine.
În întuneric se auzi glasul sonor al unui băiețandru:
— Matvei Andreevici, a sosit Tania!
Făcui cunoștință cu profesorul la lumina focului. Era un omuleț rotund cu o față colțuroasă. Ochii săi inteligenți erau ascunși după niște ochelari mari, cu sticlă groasă. Rămăsesem puțin în urmă, căutând să îmbii puțin mai aproape de foc cămila care se împotrivea. Dând mâna cu Tania, profesorul îmi strigă:
— Ia arată-te, Semionov, ce te ascunzi? Povestește, ce-i la Tașkent?
Când intrai în sfârșit în cercul de lumină din jurul focului, profesorul se dădu înapoi, își îndreptă ochelarii și o privi pe Tania.
— Cine-i tovarășul? Dar unde-i Semionov?
— Semionov n-a venit, Matvei Andreevici, răspunse Tania cu glas subțire, cu un aer vinovat.
— Nu înțeleg nimic! Ce sunt glumele astea? dădu să se supere profesorul.
M-am apropiat de el și, întinzându-i mâna, m-am recomandat. Apoi i-am explicat pe scurt motivul sosirii mele acolo.
— Păi cum asta! Așa nu merge. Ești maior, rănit, decorat. Nu merge, prietene, nu merge! mormăia profesorul, privind înciudat spre Tania.
Tania tăcea.
— Și-apoi, mâna dumitale… Hm! Hm! Parcă ai să poți lucra cu mâna asta? Zău că nu mă așteptam la atâta ușurință din partea dumitale, Tania!
Am izbucnit în râs și apucând cu mâna sănătoasă un colet greu abia dat jos de pe cămilă, îl ridicai cu ușurință deasupra capului. Tania bătu din palme. Profesorul parcă se mai îmblânzise.
— Ei, lasă, lasă… Ce să fac cu dumneata?
— Încercați-mă la lucru. Dacă n-oi fi bun, mă dați afară, spusei eu cu smerenie.
Tania pufni în râs. Ochelarii profesorului sclipiră și el își aținti privirea asupra ei.
— Ce să te faci cu fetele astea! Întotdeauna îți fac câte o… S-ar părea că totul merge strună, cum apare însă un militar… Fie și așa… Hai, beți-vă ceaiul, așezați-vă lucrurile, și om vedea noi pe urmă.
Până la urmă totul se aranjă cât se poate de bine. Aflând că sunt geolog și deci având și oarecare cunoștințe de arheologie, profesorul se împăcă definitiv cu neprevăzuta mea apariție.
Dimineața, observatorul din Nur-i-Deșt îmi plăcu nespus de mult. Pe culmea unui deal de piatră se ridica un zid semicircular, care avea în spate un fel de turnuleț scund, ieșit în afară. Capetele zidului erau unite de două bolți masive, sprijinite pe niște stâlpi solizi de formă cubică. Între stâlpii cubici se păstrase un portic frumos, în stil arab, pe care se deslușea o inscripție cu litere aurite pe fond albastru ca peruzeaua. În spațiul dintre turnuleț și cele două bolți era săpată o groapă adâncă, căptușită cu tuf. Cea mai mare parte a gropii era ocupată de arcul de marmură îndoit în jos al unui cuadrant astronomic. El se lăsa în jos, se ridica din nou, lăsând să se vadă două dungi cu o adâncitură la mijloc. Pe pereții laterali ai arcului erau săpate semne și diviziuni. Paralel cu arcul scoborau niște scări mărunte, îngrijit săpate în piatră.
Profesorul nu zăbovi în observator.
— Aici am terminat ce era de cercetat, îmi spuse el. Acum locul nostru de muncă va fi acolo — și arătă cu mâna spre capetele aripei drepte a zidului, lângă care se aflau rămășițele bolților dărâmate și un turnuleț ascuțit și subțire. După cum vezi, clădirea pentru observații astronomice s-a păstrat bine. Fără îndoială că părțile de bronz ale arcului cuadrantului și instrumentele mai însemnate au fost furate de mult, încă pe vremea năvălirii mongolilor. Aici, unde vom continua cercetările, trebuie să fi fost camera de păstrare a instrumentelor, a hărților constelațiilor și a cărților, ba poate chiar și locuința astronomilor. O parte din clădire e săpată în stâncă. Sunt pe aici o sumă de coridoare, puțuri și subterane a căror destinație urmează să le stabilim. Construcția de deasupra s-a prăbușit, grămezi de moloz și nisip împiedică accesul în coridoarele de jos, așa că până acum nu mi-am putut forma o imagine clară despre această clădire. Aduce mai curând cu un mic fort decât cu un observator!… Așadar, să purcedem la treabă. Cu aceste cuvinte profesorul se aventură sub bolta năpădită de nisip și acoperită de ierburi uscate.
Noi, ceilalți, am pornit-o după el.
În semiîntunericul încăperii pătrate, de sub bolta cuadrantului, era o răcoare plăcută. Mă înarmasem cu un instrument special — un soi de lopată mai lată, numit ketmen — și, după indicațiile profesorului, am început să desfund dărâmăturile de pământ și de piatră, adunate acolo din cauza surpării unei bolți alăturate. Îmi dădeam toată osteneala; sudoarea curgea de pe mine șiroaie și mormanul de pământ scos creștea de ambele părți ale încăperii. Profesorul, foarte mulțumit de munca mea, îmi ceru să mă odihnesc și puse el mâna pe lopată. Apoi a săpat Tania, apoi iarăși eu. Și așa am tot săpat multă vreme, plini de praf și de sudoare, până când în cele din urmă am ajuns într-o subterană joasă, spațioasă, în care abia pătrundeau de sus, prin crăpăturile dintre pietre, câteva raze de lumină. Atenția profesorului și a Taniei fu atrasă imediat de niște plăci de piatră netedă, așezate grămadă într-un colț. Eu nu găseam nimic interesant în această subterană întunecată și goală și pornii să cercetez încăperile alăturate. Coridoare înguste, fără uși, ca niște crăpături în piatră, legau între ele alte trei subterane, care, spre deosebire de prima, aveau bolți înalte. Câteșitrele încăperile erau complet goale, doar la capătul celei de a doua ieșea în afară un fel de construcție, în chip de cilindru gros, zidită din pietre cenușii, îmbinate perfect între ele. Pe partea exterioară a cilindrului se ridica în spirală o scăriță îngustă, aproape dărâmată. Treptele de sus se pierdeau în haosul de dărâmături, care astupase aproape complet luminatorul pătrat din bolta subteranei. În partea de jos a cilindrului se deschideau niște ferestruici micuțe, prin care n-ar fi putut pătrunde nici măcar un șobolan. Mă uitam printr-o asemenea ferestruică, străduindu-mă să străpung întunericul, până când, în cele din urmă, mi se păru că văd o licărire slabă. Mă uitai din nou și văzui iarăși lucirea aceea abia perceptibilă. Îl chemai pe profesor. Acesta se dezlipi fără prea mult entuziasm de la plăcile lui și mă urmă. Îi atrăsei luarea-aminte asupra construcției cilindrice, profesorul nu manifestă însă niciun interes.