— În acest caz cei doi bolizi ar putea să se ciocnească în aer: primul e frânat de aer pe când, al doilea zboară cu o viteză mai mare.
— Se prea poate…
Am cercetat fotografiile toată noaptea.
Către orele zece dimineața, am aflat că bolizii pătrunseseră în atmosfera terestră deasupra Africii de Nord, zburaseră spre nord-est deasupra Mării Mediterane, trecuseră peste Grecia, luminaseră viu întinderile Siberiei Apusene și, puțin înainte de a ajunge la Oceanul Pacific, căzuseră undeva în Siberia Răsăriteană. Explozia fusese foarte puternică: toate stațiunile seismice din lume înregistraseră zguduirea solului. La citirea seismogramelor s-a aflat că bolizii căzuseră între munții Cerski și Verhoiansk.
Datele stațiunilor seismice au fost confirmate de radiogramele și telefonogramele primite din Ohotsk, Verhoiansk, Oimiakon și Iakutsk, unde mulți oameni urmăriseră traiectoria bolizilor.
Din cele relatate de martori oculari rezulta că prăbușirea acestora fusese precedată de revărsarea unei lumini vii, albe, din pricina căreia întunericul se risipise înainte de ivirea zorilor. Acea lumină orbitoare dogorea fața și mâinile. Oamenii care urmăriseră acest fenomen se aruncaseră cu fața la Pământ, ferindu-și ochii de șocul luminos insuportabil și neașteptat. Părea că soarele se rupsese de pe cer și cădea vijelios pe Pământ. Pe bolta cerească zburase un uriaș glob de foc, risipind în jurul lui o puzderie de scântei albe. Îndată după primul glob zburase un al doilea, acesta de un roșu închis, și ambele căzuseră în același timp dincolo de munții Verhoiansk.
Nu mult după aceea se auzise un muget, un vuiet, urmat de două bubuituri puternice. În casele aflate departe, la sute de kilometri de locul căderii meteoriților, ușile fuseseră smulse din țâțâni, mobila din camere se răsturnase, geamurile se spărseseră.
În depărtare, dincolo de munții Verhoiansk, putea să se vadă multă vreme încă vâlvătaia unui incendiu uriaș — ardea taigaua…
Așa sunau primele informații despre acest fenomen uimitor.
— Ați văzut ce înseamnă fotografia? exclamă Ilia Petrovici. Dacă nu le-am fi avut, acum ne-am fi întrebat dacă nu cumva martorii oculari au avut o iluzie optică în ceea ce privește al doilea bolid. Acum însă avem dovezi incontestabile.
Curând după aceea am aflat că fotografiile noastre erau unice. Niciun observator din lume nu putuse fotografia atât de bine zborul bolizilor. Dimineața, Ilia Petrovici a dat dispoziții să se multiplice cât mai repede cu putință fotografiile și să fie trimise tuturor instituțiilor interesate.
Ilia Petrovici era asaltat din toate părțile, Toți îl rugau să trimită fotografii, să dea relații, să comunice amănunte. Curând mi-am dat seama că nu mai avea vreme de mine. M-am grăbit să-mi iau rămas bun. Înainte de a pleca, Ilia Petrovici mi-a dăruit prima serie de fotografii, încă umede, și mi-a promis să mă țină la curent, telefonic, îndată ce va avea vreo veste nouă.
A doua zi a sunat telefonul.
— Vă salut, Alexandr Alexandrovici! am auzit eu glasul lui Bradov. Ieri seara Comitetul pentru studiul meteoriților al Academiei de Științe a adoptat hotărârea de a organiza o expediție amplă în regiunea munților Verhoiansk. La expediție e necesar să participe și un specialist în fizica nucleară. Mi-am luat permisiunea să vă recomand…
— Pe mine?!
— Da, în măsura în care vă interesează. Rămâne la latitudinea dumneavoastră. În ceea ce mă privește, vă sfătuiesc din tot sufletul să vă duceți. Expediția va dura doar două, trei săptămâni, inclusiv drumul.
Ispita era prea mare.
— Merg! Am acceptat fără să mai stau pe gânduri.
— Perfect! La drept vorbind nici nu m-am îndoit.
Profesorul Bradov era un om operativ. Peste câteva minute aveam lista telefoanelor și persoanelor cărora trebuia să mă adresez pentru îndeplinirea formelor în vederea participării mele la expediție.
Micul nostru grup și încărcătura respectivă au încăput în două avioane de pasageri care au zburat unul după celălalt spre Iakutsk. La Iakutsk ne-au așteptat câteva elicoptere care ne-au transportat la fața locului. Nu ne-am apropiat de pâlnia produsă de căderea bolizilor — ne temeam de o radioactivitate ridicată.
Am descărcat repede din elicoptere lăzile, corturile, echipamentul, aparatele, proviziile. Către seară tabăra era gata. Se făcuse răcoare; cerul era acoperit de nori. Se simțea clima aspră continentală a Iakuției.
Ne-am adunat în cort și, aplecați asupra hărții, am stabilit planul de acțiune pentru a doua zi. S-a hotărât ca două elicoptere să zboare deasupra zonei în care căzuseră bolizii, pentru a o determina cu exactitate, iar al treilea elicopter să fie trimis direct la locul căderii lor, echipa respectivă trebuind să culeagă schije. Urma ca eu și Ilia Petrovici să plecăm cu al treilea elicopter. Consfătuirea s-a terminat repede și ne-am împrăștiat prin corturi.
— Ce minunăție — spuse Ilia Petrovici, vârându-se în sacul călduros de dormit.
— La ce vă referiți?
— Păi, la elicoptere. Câte necazuri am fi avut dacă am fi venit încoace pe cai. Mi-amintesc ce a îndurat Kulik[1], ori de câte ori și-a croit drum spre locul de cădere al bolidului tungus. Caii se prăpădeau, oamenii erau sleiți de puteri, pe râu bărcile se răsturnau din pricina șuvoiului. Săptămâni întregi au călătorit. Iar noi am sosit aici, de la Moscova, în câteva zile.
Am ațipit numaidecât. Mi se părea că dormisem doar câteva minute, când deasupra mea a răsunat glasul vioi al lui Ilia Petrovici.
— Sculați-vă repede, Alexandr Alexandrovici! Am găsit bolidul! Uite, chiar aici, aproape!
— Cum l-ați găsit? Unde?
— L-am găsit! L-am găsit! Doar am ieșit din cort și am dat cu ochii de el. Hai, sculați-vă mai repede! m-a zorit el.
Am ieșit din sacul de dormit, am dat la o parte perdeaua de la intrarea cortului și am încremenit, surprins. Cerul era roșu aprins, o lumină caldă trandafirie izvora de pretutindeni, dând întregii firi o culoare neobișnuită, fantastică. Nicicând până atunci nu avusesem prilejul să văd o priveliște atât de frumoasă. Ilia Petrovici mă privea, savurând efectul produs, parcă ar fi fost un scamator și tabloul acela feeric ar fi apărut la un semn al mâinii lui.
— Observați — spuse el — soarele încă n-a răsărit…
Eu îmi dădeam seama despre ce putea fi vorba, dar, ca să-i fac plăcere lui Ilia Petrovici, l-am întrebat:
— Ce-i asta? De ce este cerul atât de roșu?
— E bolidul nostru, mai bine zis, ceea ce a rămas din el în aer, răspunse Ilia Petrovici, fără să observe cursa pe care i-o întinsesem. Trecând prin atmosferă, bolidul a ars intens degajând mici particule carbonizate. Aceste particule plutesc acum în număr considerabil prin aer, viciindu-l. Atmosfera, astfel tulburată, nu lasă să treacă bine razele albastre, dar pe cele roșii le lasă.
— Legea lui Rayleigh, am adăugat eu, coeficientul de dispersie e invers proporțional cu lungimea de undă la puterea a patra…
Ilia Petrovici mă privi mirat și izbucni în râs.
— Îmi cer scuze pentru explicația mea atât de simplistă, uitasem că am de-a face cu un fizician. Precum văd, vă aprindeți repede! Totuși e tare frumos. Hai să-i trezim pe operatorii noștri. Să filmeze „gradul al patrulea al lungimii de undă“.
Tabăra începu să se trezească. Am luat repede micul dejun și ne-am urcat în elicopter.
După câteva minute de zbor au început să se vadă primele urme ale căderii bolizilor. Brazii argintii, zadele, cedrii, pinii, doborâți unul peste altul formau o întindere de nestrăbătut. Suflul exploziei îi smulsese din Pământ împreună cu rădăcinile rămuroase care, ca niște degete rășchirate, se întindeau în sus, conturându-se clar pe fondul întunecat al Pământului. Curând apăru în fața noastră o priveliște și mai înfiorătoare. Pădurea doborâtă arsese. Trunchiurile copacilor păreau niște tăciuni carbonizați rămași dintr-un foc imens.
1
Leonid Alekseevici Kulik — mineralog sovietic. În 1938—39 a condus expediţia în vederea studierii meteoritului tungus. (n.r.).